În prezent, economia românească este deținută de multinaționale și de stat, ambele în calitate de acționari dominanți ai societăților românești. Întreprinderile românești care contează sunt controlate de un acționar dominant.
Restul se pot război între ele în „competiția liberă“ din care au „câștigat“ dreptul de a se pune sub protecția tribunalului, pentru insolvență, sau „dreptul“ de a cere clemență de la Fisc, pentru a supraviețui. Voința societăților controlate de acționarul dominant nu se formează în adunările generale ale acționarilor.
Votul în aceste „adunări generale“ este determinat de reprezentanții acționarului dominant, necontând în mod real votul acționarilor minoritari, iar deciziile manageriale se iau după criteriile și în limitele stricte trasate de acționarul dominant. De altfel, Guvernul își desemnează reprezentanții în adunarea generală, și managerii dintre demnitari sau funcționari publici, foarte rar pe criterii profesionale și foarte des pe criterii de apartenență politică.
O astfel de „adunare generală a acționarilor“ nu mai are decât rolul de a formaliza o decizie deja luată de acționarul dominant, iar managerii societății controlate nu mai exprimă voința acesteia, ci ei sunt doar purtătorii voinței acționarului dominant. Faptic, managerii își ordonează comportamentul în funcție de interesul acționarului dominant, iar obligațiile lor fiduciare nu mai au ca beneficiar societatea controlată și acționarii săi (inclusiv acționarii minoritari și acționarii indirecți, cum ar fi salariații sau creditorii cu expuneri pe societatea controlată), ci acționarul dominant.
Sub un asemenea regim „liber“, societatea controlată execută obligații ale acționarului dominant (care contractează cu terții folosindu-se de societatea controlată ca de un simplu instrument al politicii sale economice) sau ale altor societăți din grup, ori transferă drepturi, dincolo de voința proprie, către societatea dominantă sau către alte societăți din grup, după cum dictează politica economică și strategia grupului, prin cash pooling sau services sharing. Prin această „tehnică de transport“ al voinței societății dominante în contractele cu terții se ajunge la deturnarea sensului și scopului legitim și originar al personalității juridice. Societatea controlată nu mai este decât o umbră a acționarului dominant.
A bon entendeur, salut: în speță Clubul Lombard, unele bănci austriece au fost sancționate de CE în 2002 și de CEJ în 2009 pentru practici cartelare, în detrimentul consumatorului, printre altele, pentru fixarea în mod coordonat a unor dobânzi la creditele de retail calculate după indicele de referință internă a băncii și a comisioanelor de administrare sau de risc care se adaugă dobânzii. Sancțiunea pecuniară, extrem de dură, a fost dublată de interdicția de a practica astfel de afaceri pe tot teritoriul Uniunii Europene.
Cu toate acestea, practicile respective au fost importate în România încă din 2004, prin impunerea acestui model subsidiarelor din România ale unor bănci austriece. Ele se derulează și acum, cu profituri consistente și bizare pe timp de criză și sunt „ocrotite“ de legiuitor, de Guvern, de BNR, de asociațiile profesionale ale băncilor și, într-o anumită măsură, de sistemul nostru judiciar. Așadar, despre ce competiție liberă vorbim?
Gheorghe Piperea, avocat