Îmi amintesc de fiorul pe care l-am simțit ca imigrantă româncă de 12 ani, când am memorat, în sfârșit, Promisiunea de Alianță (o expresie a loialității față de drapelul și statul american – n.red.) și am pronunțat-o corect. Începusem clasa a VII-a fără să știu un cuvânt în engleză. În prima mea zi, directorul l-a întrebat pe unchiul meu, care venise să mă ia acasă, dacă sunt surdo-mută sau retardată.

În ciuda provocării de a învăța o limbă nouă, durerea de a o vedea pe mama luptând din greu să îşi găsească de lucru, umilința de a fi batjocorită pentru hainele mele ciudate și pentru accentul meu caraghios, mi-am apreciat noua libertate. În America, puteam vota președintele asociației de elevi așa cum voiam, în loc să votez pentru nepoata şefului Partidului, se arată în materialul publicat de The Jerulasem Post.

Am fost întotdeauna un copil idealist, semănând cu tatăl meu, care s-a îndrăgostit de comunism în tinerețe, dar mai târziu a fost arestat pentru că a denunțat minciunile acestuia. Deși am fost persecutată la școală (din motive pe care nu le-am înțeles), talentul meu de a vorbi în public mi-a adus sarcina de a recita poezii la adunările școlare. Îmbrăcată cu fustă albastră şi bluză albă, cu cravata roșie de pionier la gât, am recitat cu pasiune înălțătoarele versuri: „Partidul e-n toate/ E-n pruncul din leagăn/ Și-n omul cărunt/…/”. Ca toți copiii români, am crescut cu ideologia marxistă; cuvintele înflăcărate și imaginile eroice îmi făceau inima să tresalte. „Cravata mea roșie / roșie pentru sângele vărsat / de muncitori și de țărani / e simbolul solidarității mele / cu cei înfometați și suferinzi / din țări îndepărtate/.”

Am părăsit România înainte de a fi destul de mare pentru a percepe neconcordanța dintre vorbele frumoase și realitatea urâtă. Am văzut, dar nu am înțeles ce însemnau cozile lungi din fața magazinelor alimentare goale. Am auzit, dar nu am înțeles șoaptele despre dispariția vecinilor denunțați de colegii care râvneau la slujbele sau apartamentele lor. Când tatăl meu a fost condamnat la 25 de ani de închisoare în izolare, pentru că scrisese o satiră politică, Gulliver în The Land of Lies (Gulliver în Țara Minciunilor), nu am avut habar de ce a dispărut.

Diferența dintre democrație și dictatură am perceput-o în clasa a XI-a. Mai mulți colegi de clasă, în semn de solidaritate cu protestele anti-Vietnam, au refuzat să se alăture clasei noastre la Promisiunea de Alianță. Aveau însemnări de la părinți care le permiteau să stea deoparte. Un astfel de act nepatriotic ar fi fost de neconceput în România, unde nelegiuirea față de stat era pedepsită cu brutalitate.

Astăzi, gestul de a pleca atunci când este intonat Imnul Național, sau cel de a distruge o statuie a lui Abraham Lincoln sau a lui Cristofor Columb, poate fi interpretat ca un act de furie alimentat de ura împotriva Americii. Dar bănuiesc că mulți dintre tinerii care susțin aceste acte sunt însuflețiți de promisiunile mărețe pentru o lume mai dreaptă și mai nobilă decât cea fără de speranţă viciată, pe care au aflat că au moștenit-o.

Această generație a milenialilor a crescut cufundată în cinism și materialism, inspirată mai mult pentru a redacta CV-uri deosebite pentru a accede la colegii de elită și a obține locuri de muncă avantajoase.

Mișcarea JUSTIȚIEI SOCIALE satisface o aviditate profundă pentru sens, pentru scop, pentru apartenență, pentru dăruire pentru o cauză mai măreaţă decât cea a propriei persoane. Tinerii „războinici ai justiției sociale” nu văd nicio legătură între profesorii marxiști, manualele marxiste, principiile marxiste, sloganurile marxiste și gulagurile staliniste, revoluția culturală chineză, înfometarea, încarcerarea, tortura și uciderea a milioane de oameni.

Cum poate totalitarismul să invadeze democrația, să-i distrugă instituțiile, să-i înrobească cetățenii și să înlocuiască libertatea cu teroarea? Exact prin exploatarea dorinţei umane profunde pentru sens și conexiune. Niciun analist politic actual nu explică ascensiunea la putere a mișcării marxiste care acum se infiltrează într-un număr din ce în ce mai mare din instituțiile noastre sociale, educaționale, culturale, literare, mass-media și de afaceri mai bine decât Hannah Arendt, în lucrarea sa din 1951, „Origins of Totalitarism” (Originile totalitarismului).

Oamenii sunt împinşi spre mișcări de masă de „singurătate” și de „lipsa relațiilor sociale normale”, explică Arendt. Refugiata din Germania nazistă descrie atracția irezistibilă a „energiei și abandonării de sine a mișcărilor de masă” pentru oamenii „plictisiți și izolați”, care ajung să îşi găsească „sentimentul de a exista în lume în apartenența la o mișcare”.

Cele două mari mișcări totalitare ale secolului XX – nazismul și comunismul – au reușit să submineze credința populației în instituțiile democratice și în structurile menite să o protejeze. Odată ajunși la putere, liderii i-au convins pe cetățeni că sistemele politice ale țărilor lor sunt defecte și ar trebui eliminate împreună cu Constituțiile lor. „S-a arătat frecvent că mișcările totalitare folosesc și abuzează de libertățile democratice, pentru a le elimina”. Atât prin intimidare, cât și prin propagandă, liderii totalitari au reușit să desensibilizeze cetățenii față de actele de crimă și violență, slăbindu-le respectul pentru principiile morale, pentru legile interesului personal și autoconservării și „chiar și pentru cele mai evidente reguli ale bunului simț”.

Mișcările totalitare prosperă prin minciună. Cu cât câștigă mai multă putere, cu atât sunt mai scandaloase minciunile pe care adepții lor sunt obligați să le înghită. Liberalii americani care motivează faptul că reprezentanții lor aleși care tolerează acum ocuparea ilegală a cartierelor, atacul violent asupra tribunalelor, a monumentelor și a magazinelor sunt „progresiști” angajați în schimbări sociale constructive ar trebui să citească editorialul scris de Amna A. Akbar pe 11 iulie, în The New York Times: „Stânga reconfigurează lumea”.

Sloganurile „Desfiinţaţi poliția” și „anulați chiriile”, spune Akbar – profesoară de drept, care susține revoluția – „nu sunt reforme, ci căi spre revoluție”. Toate organizațiile de stânga americane, se laudă ea, sunt acum unite în spatele unei cauze comune. Scopul lor nu este să ne refacem instituțiile, ci să le distrugem și să le înlocuim. „Nu vor să reducă violența poliției sau să creeze perioade de grație pentru întârzierea chiriilor… Oamenii care cer asta vor o societate nouă. Vor să scape de închisori și de poliție, de emisiile de carbon și de chirii.”

Doar persoanele care și-au pierdut simțul interesului personal și al autoconservării și ar renunța de bunăvoie la drepturile lor individuale și de proprietate, își obliterează istoria, își desființează poliția, își deschid închisorile și capitulează în fața unei mișcări de masă care, la fel ca precursoarele sale istorice descrise de Arendt, va face în cele din urmă din „cererea pentru loialitatea totală, fără restricții, necondiționată și neschimbată a membrilor individuali, baza psihologică a dominației totale”.

Totalitarismul marxist a câștigat o putere fără precedent în America. Sper că americanii sunt prea deștepți pentru a-i cădea pradă.