Mulţi le numesc încă asigurări private de sănătate care reprezintă, cum altfel, asigurările încheiate cu diverse societăţi de asigurări şi care au ca obiect serviciile medicale (inclusiv asigurarea medicală în cazul deplasării în afara graniţelor ţării).
Intrarea în vigoare a normelor metodologice de aplicare a Titlului X din Legea nr. 95/2006 privind asigurările voluntare de sănătate face distincţia mai clară între asigurarea privată (oricum ar putea arăta aceasta) şi asigurarea voluntară, în sensul în care aceasta din urmă trebuie să îndeplinească nişte condiţii expres prevăzute de lege. Pot însă exista şi alte asigurări „private“ de sănătate în afara celor voluntare? Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate spune că nu. Asiguraţii pot beneficia de servicii medicale doar în cadrul sistemului public şi, eventual, al celui voluntar.
Pentru a putea vorbi însă de asigurări voluntare, ar trebui să existe acele instrucţiuni de aplicare care să permită sistemului să fie în mod real funcţional. Instrucţiuni care, iată, au aşteptat aproape un an ca să vadă lumina tiparului. Să înţelegem că în tot acest interval de timp nu au existat asigurări private/voluntare de sănătate? Ba bine că nu. Singura condiţie care, la momentul publicării Legii nr. 95/2006 li se impunea asiguratorilor, era aceea de a obţine „avizarea de către direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Sănătăţii a listei furnizorilor de servicii medicale agreaţi, alţii decât cei aflaţi deja în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, şi să reactualizeze această listă înaintea contractării unui nou furnizor.“
Iată însă că îndeplinirea acestei formalităţi nu mai este suficientă pentru a considera contractele de asigurare ca făcând parte din categoria „asigurărilor voluntare“. Ordinul nr. 365/2007 aduce modificări asupra fondului problemei şi nu numai asupra formei.
Concret, este vorba de faptul că Ordinul nr. 365/2007 ignoră cu desăvârşire una dintre categoriile de asigurări voluntare enumerate de Legea nr. 95/2006 şi anume asigurările complementare, precizând încă de la art. 1 că „asigurările voluntare de sănătate reprezintă un sistem facultativ, suplimentar al asigurărilor sociale de sănătate care este sistemul obligatoriu“. Această afirmaţie intră în contradicţie cu prevederile art. 341 din Legea nr. 95/2006 şi anume:
„Art. 341. – (1) Asigurările voluntare de sănătate pot fi, în sensul prezentei legi, asigurări de tip complementar şi suplimentar.
(2) Asigurările voluntare de sănătate de tip complementar suportă total sau parţial plata serviciilor neacoperite parţial din pachetul de servicii medicale de bază, coplăţi.
(3) Asigurările voluntare de sănătate de tip suplimentar suportă total sau parţial plata pentru orice tip de servicii necuprinse în pachetul de servicii medicale de bază, opţiunea pentru un anumit personal medical, solicitarea unei a doua opinii medicale, condiţii hoteliere superioare, alte servicii medicale specificate în poliţa de asigurare.“
Având în vedere cele de mai sus, contractele de asigurare voluntară aflate în derulare în momentul intrării în vigoare a Ordinului nr. 365/2007 ar trebui reanalizate din punctul de vedere al serviciilor oferite, astfel încât să existe certitudinea că ele includ doar servicii suplimentare, în sensul dat de lege. Doar în aceste condiţii, contractele pot fi considerate legale, iar asiguraţii pot beneficia, la o adică, de facilităţile prevăzute de Codul fiscal. În legătură cu ceea ce normele nu reglementează – în mod voit sau nu –, ar fi normal ca Ministerul Sănătăţii să dea mai multe detalii.
