În vremuri bezmetice de criză, sărăcie şi foame, e la modă a lua la scărmănat milionarii lumii, cei care ar fi vinovaţi de toate relele pământului.
Apariţia Topului Capital este un moment ideal de reflecţie, inclusiv asupra ideii pe care o aud tot mai des, că ei sug sângele poporului. Sau, pentru a cita un forumist înflăcărat: „Un om care nu a făcut nimic pentru societate (patronul) să primească bani pentru că a trăit pe spinarea sclavilor remuneraţi cu salarii de mizerie? Este inuman! Oare fără patroni poporul nu ar putea munci?“. Karl Marx, dacă s-ar trezi din mormânt, ar fi mândru de o asemenea întrebare.
Într-o societate capitalistă, cum cică noi construim, nu e nimic ruşinos în a fi putred de bogat. Evident, Bentley-ul alb şi avionul personal pot naşte invidie, dar în sine nu e o ruşine să le ai. Cel mult, societatea îşi poate pune problema cu cât să taxeze aceste bunuri. Noi însă refuzăm această idee normală în multe ţări şi ne ducem, în general, cu ideea la capra vecinului – sau la o eventuală moarte a vecinului, pentru a-i fi luată capra. O îndeletnicire evident mai profitabilă ar fi grija faţă de propria noastră capră – sau, dacă vreţi, față de avuţia personală. Milionarii nu au nicio vină că noi aşa gândim. În plus, ei nu trăiesc, toţi, în huzur, unii, de exemplu, chiar spânzurându-se sub povara datoriilor – vezi cazul Erbaşu.
Singura excepţie la ceea ce susţin mai sus este provenienţa milioanelor de euro. Un element valid de enervare provine din percepţia că o parte dintre cei prezenţi în acest top şi-au făcut averile din învârteli cu statul, adică, în concepţia socialistă pe care încă o avem – din avuţia noastră, a tuturor. Deşi mult exagerat, fenomenul există. Totuşi, ar merita subliniate mai mult poveştile antreprenorilor români. Poate românii ar trebui să audă mai mult că un milionar ca George Copos se trezea la 4 dimineața pentru a căra savarine în portbagajul unei Dacii papuc, la începuturi – şi să se întrebe în ce măsură ar fi dispuşi ei înşişi să facă la fel. În fine, poate românii ar putea protesta mai energic când observă că milionarii născuţi din relaţia cu statul – contractele de drumuri, energie şi CFR par a fi „ţintele“ preferate – au simultan relaţii privilegiate cu politicieni aflaţi „pe val“.
Milionarii ar putea şi ei să-l asculte mai mult pe „tăticul“ Warren Buffett. Nu neapărat în partea în care acesta spune că îşi doreşte cu ardoare taxe mai mari asupra lor, dar măcar în proiectul iniţiat tot de el, privind donarea unei părţi din avere către acţiuni caritabile. În România, filantropia este o pasiune pentru o minoritate dintre cei din clasamentul Capital, şi acest lucru trebuie să se schimbe pe măsură ce societatea se aşază. Viitorul are nevoie şi de proletari, şi de milionari, în egală măsură. Orice bătălie marxistă între categorii nu face decât să dezavantajeze ambele părţi pe termen lung. Aviz altermondialiştilor care ocupă cu hoardele centrele financiare ale lumii!
Răzvan Orăşanu a fost consilier al primului-ministru în perioada 2004-2008