Sindicaliştii de la Dacia nu trebuie să se gândească la ce li se pare lor echitabil, ci la ce alternative viabile au. Contrar aparenţelor, grevele – la Dacia sau oriunde – nu constituie studii de caz despre moralitate şi echitate, ci despre negocieri şi alternative. Coma prelungită a companiei aeriene Alitalia reflectă acest lucru poate mai bine decât exemplul de săptămâna trecută al sindicaliştilor americani din sectorul auto, cei care au făcut mai mult decâ
Sindicaliştii de la Dacia nu trebuie să se gândească la ce li se pare lor echitabil, ci la ce alternative viabile au.
Contrar aparenţelor, grevele – la Dacia sau oriunde – nu constituie studii de caz despre moralitate şi echitate, ci despre negocieri şi alternative. Coma prelungită a companiei aeriene Alitalia reflectă acest lucru poate mai bine decât exemplul de săptămâna trecută al sindicaliştilor americani din sectorul auto, cei care au făcut mai mult decât recunosc pentru a-şi aduce angajatorii la ruină.
De ceva timp, Alitalia pierde câte un milion de euro pe zi, dând mari dureri de cap atât propriilor şefi, cât şi guvernului de la Roma. Multiplele eforturi de a restructura compania au eşuat. Încercările de a o vinde au fost şi ele zadarnice. Ca şi cum problemele structurale ale industriei transportului aerian nu erau destule, sindicatele companiei au avut un aport important la aterizările forţate ale tuturor eforturilor de a uşura contribuabilul italian de povara liniei aeriene devenite lipitoare.
De aceea, când companiile Air France şi KLM au depus o ofertă de a prelua Alitalia, ele şi-au rezervat dreptul de a se retrage în cazul în care sindicatele nu le acceptă planurile. Săptămâna trecută, când s-a întâmplat asta, preşedintele Alitalia a demisionat, vorbind de „blestemul“ care urmăreşte compania. În acelaşi timp, guvernul de la Roma încearcă din răsputeri să găsească o soluţie a crizei, având de ales între faliment şi găsirea unei alte oferte – posibilitate pe care numai Silvio Berlusconi pare să o creadă fezabilă.
Air France a renunţat la negocieri fiindcă avea alternative. Alitalia nu era o achiziţie vitală. Succesul grupului franco-olandez nu depinde de preluarea organismului cangrenat numit Alitalia.
Viitorul sindicaliştilor italieni nu este însă la fel de roz. Refuzând Air France, ei mizează pe iminenţa alegerilor pentru a forţa guvernul italian să găsească o rezolvare favorabilă. Rezultatul unei „soluţii“ coapte cu aluat electoral are însă mari şanse să nu realizeze decât amânarea inevitabilului. Sunt şanse mari ca, în cele din urmă, sindicaliştii italieni să regrete amarnic refuzul ofertei de la Air France.
Atât cazul sectorului auto american, cât şi cel al Alitalia ilustrează consecinţele negocierilor guvern-sindicate atunci când ele au loc sub presiune şi sunt dominate de o logică electorală. Refuzând să cedeze, ambele tabere de sindicalişti s-au trezit, în final, în situaţii mult mai neplăcute decât dacă ar fi renunţat la anumite pretenţii devenite nesustenabile. Muncitorii din Michigan s-au trezit fără alternative şi au descoperit că Ford nu le datorează locuri de muncă pe viaţă. Sindicaliştii de la Alitalia au puţine şanse să mai aibă vreo alternativă după ce au dat cu piciorul ofertei Air France.
În cazul Daciei, sindicaliştii nu trebuie să se gândească la ce li se pare lor echitabil, ci la ce alternative viabile au. Vor să se mute la Craiova după ce intră Ford în pâine? Cât îi costă greva, până unde pot merge şi ce fac dacă ea ajunge să pericliteze viabilitatea planurilor pe care Renault le făcuse pentru România? La aceste întrebări trebuie să se gândească greviştii de la Mioveni, dacă vor să evite din timp soarta colegilor lor din alte părţi.
Capital – Editia nr.14, data 9 aprilie 2008