S-a vorbit atunci de conflicte de interese, ochi inchisi fata de operatiuni neclare si necurate ale Enron, cea care transformase piata energiei din California intr-un veritabil casino. A fost si cazul Parmalat in Italia, tot un mare scandal. De conflicte de interese in lumea consultantei si inadecvata auditare s-a vorbit mult si in criza financiara de acum mai bine de un deceniu, cand si agentii de rating au intrat sub tir pentru note inalte date unor active dovedite “gunoi”.
Iar acum, scandalul Wirecard produce valuri nu numai fiindca este vorba despre o companie fintech ce devenise o vedeta la bursa din Frankfurt si exponent al dezideratelor europene in materie de inovare; frauda, de mari proportii, a lasat pe multi descumpaniti si conduce din nou la intrebari care privesc:
activitatea de reglementare si supraveghere;
conflicte de interese;
expansiunea sectorului bancar/financiar “umbra”;
riscuri pe pietele financiare (cu interventii mai mari decat in criza financiara, Fed a ajuns sa achizitioneze acum si active junk)
functia de imprumutator de ultima instanta pe piete de capital;
tensiunea intre cautarea de randament si nevoia de prudenta; de pilda, dezbaterea in acest sens privind strategia de plasamente a Calpers (un mare fond de pensii din SUA), asa cum se discuta in Europa plasamente facute la Wirecard (al carui “model de afaceri”era laudat pana ce a iesit la iveala inselatoria);
consecinte ale diminuarii ratei naturale a dobanzii (R*), care rezulta din evolutii demografice, tendinte privind inclinatia spre economisire si investitii (in active productive), volumul de active sigure (safe assets) in economia globala;
Am sentimentul unui déjà vu fiindca am trait faza acuta a crizei financiare fiind in legislatura europeana ca MEP (intre 2008-2009) si co-raportor (cu Ieke van den Burg) privind intarirea R&S in industria financiara. Imi permit sa reiau argumente pe care le-am sustinut atunci, la care adaug cateva izvorate din anii recenti:
riscurile fac parte din viata, din economia de piata, dar au fost amplificate de financializare, de cresterea excesiva a industriei financiare si ruperea de economia reala;
pietele financiare au o instabilitate funciara, sunt volatile si necesita reglementare si supraveghere adecvata;
filosofia “’light-touch regulation”’(auto reglementare) a fost un esec monumental;
toate pietele financiare se cuvine sa fie reglementate existand interconectare si efecte de contagiune intense;
exista o decorelare intre pietele financiare si economii, ilustrata de si de vremurile de pandemie –in timp ce bursele au avut evolutii ascendente, fie si cu corectii, economiile trec printr-o criza majora;
pietele de capital nu sunt mai putin prociclice decat activitatea bancara;
fintech trebuie sa fie reglementata; argumentul ca avem de-a face cu o industrie “’infant”este neconvingator;
marea problema a reglementarii si supravegherii nu este numarul de entitati care desfasoare aceasta activitate, ci continutul ei.
Ministrul de finante german, Olof Scholz a cerut intarirea activitatii Bafin (ca autoritate de supraveghere financiara in Germania). Dar morala cazului Wirecard este mai ampla. Intrucat este de neinteles de ce, ceea ce a constatat firma de consultanta care a redactat un raport independent in aprilie a.c, nu a fost descoperit de auditorul care avea de elaborat auditul normal –chiar daca un raspuns ar fi ca nimic nu poate fi infailibil, ca erori se comit mereu. Dar si asa sa fie, de ce nu a intrat sistemul de supraveghere ca ansamblu (inclusiv institutii cu prerogative la nivel european) in alerta cand informatii diverse aratau, de mai bine de un an de zile, ca ceva semnificativ nu este in regula la Wirecard. Mai cu seama ca era vorba de o companie cu mare vizibilitate si listata la bursa, ceea ce presupune transparenta, raportari corecte (verificabile), etc.
Cazul Wirecard arata cu degetul la auditare. Cum poate fi “armonizata” auditarea, care presupune transparenta, corectitudine, cu sfaturi privind optimizari fiscale, profit-shifting, etc – apropos de conflicte de interese la firmele de consultanta si auditare. Autoritatea europeana pentru pietele de capital (ESMA) trebuie sa se implice mai mult in chestiunea auditarii si, in general, in conduita companiilor financiare. Comisia Europeana a cerut , de altfel, in iunie a.c, ca ESMA sa investigheze episodul Wirecard (este o ironie ca in aprilie 2019, ESMA validase o interdictie pentru doua luni a operatiunilor de vanzare in lipsa (short-selling) cu actiuni Wirecard).
O intrebare persista in mintea mea: cine verifica pe auditori? O analiza in Financial Times (4/5 iulie) mergea in aceeasi directie ca leitmotiv. Prin extindere, cine controleaza controlorii? Este suficient sa examinezi daca exista conformare cu reguli de raportare si transparenta? Nu este oare necesar ca un audit sa incerce sa detecteze eventuale operatiuni certate cu legea?
Mentionam mai sus ca pietele inseamna riscuri, castiguri si pierderi; esecuri mari pot conduce la iesiri de pe piete, tot astfel cum succese mari conduc la dezvoltare. Riscurile indeamna la diversificarea unui portofoliu de investitii/plasamente. Esential este ca pietele sa nu fie abuzate, sa existe competitie sanatoasa, sa fie detectate practici rele si ilegalitati.
Pe piete se comit fraude, exista operatiuni la marginea legilor, a reglementarilor. Nu intamplator exista entitati care se ocupa de conduita industriei financiare –cum este Financial Conduct Authority in UK, The Securities and Exchange Commission, The Controller of the Currency si altele in SUA; exista totodata auditare, compartimente ce se ocupa de conformare si de etica pofesionala inauntrul organizatiilor. Si in bancile centrale se vorbeste tot mai mult despre conduita rea (misconduct) a unor entitati financiare ca posibil risc sistemic.
Si totusi este nevoie de mai mult si mai temeinic. Pe plan general, nu trebuie sa existe parte din pietele financiare (deci si fintech) care sa nu fie reglementata si supravegheata, o relaxare a R&S (cum vor unii) ar fi o eroare, auditarea are nevoie ea insasi de revedere si un control institutionalizat (nota bene: nu trebuie confundata o ajustare temporara a reglementarilor macroprudentiale ca raspuns la impactul economic al pandemiei cu o relaxare a regulilor in general).
In lumea politica democratica vorbim despre checks and balances; in aceasta logica s-ar inscrie si un control al auditarii, nu numai prin “peer pressure” si reactie de limitare a stricaciunilor la episoade grave.
Ps. acest text nu angajeaza institutiile cu care autorul este afiliat
