«Nu există prânz pe care să nu-l plătească nimeni; cineva suportă costul!» Numărul celor care au restanţe la credite creşte îngrijorător. Acest număr şi sumele datorate încă nu sunt de natură să creeze probleme băncilor respective, dar viteza cu care creşte volumul datoriilor neplătite ar putea da dureri de cap. Tot felul de avocaţi scăpătaţi şi fără clienţi încep să apară la televizor dând de înţeles că nu e chiar un capăt de ţară dacă nu-ţi
«Nu există prânz pe care să nu-l plătească nimeni; cineva suportă costul!»
Numărul celor care au restanţe la credite creşte îngrijorător. Acest număr şi sumele datorate încă nu sunt de natură să creeze probleme băncilor respective, dar viteza cu care creşte volumul datoriilor neplătite ar putea da dureri de cap.
Tot felul de avocaţi scăpătaţi şi fără clienţi încep să apară la televizor dând de înţeles că nu e chiar un capăt de ţară dacă nu-ţi mai plăteşti ratele la credit; dacă ai un copil la şcoală şi o soţie de întreţinut, e de ajuns să te adresezi tribunalului, care să te scape de banca agasantă care vrea banii înapoi.
Cei care sunt tentaţi să ţină partea celor care au datorii trebuie să ştie, aşa cum zice un proverb, că nu există prânz pe care să nu-l plătească nimeni; cineva suportă costul!
Dacă un individ a luat un credit şi nu mai poate sau nu mai vrea să-l dea înapoi trebuie să ştie că tot e nevoie să acopere cineva respectiva sumă.
Şi nu există, în linii mari, decât trei variante: ori respectiva bancă suportă pierderea din banii ei, deci ai acţionarilor, ori din banii deponenţilor (dacă banca dă faliment) sau din banii tuturor celorlalţi contribuabili, dacă se apelează la banii publici pentru acoperirea creditelor care nu se mai întorc în bănci. În fiecare dintre cele trei variante, şi acţionarii băncii, şi deponenţii, şi ceilalţi contribuabili au de întreţinut o mamă bătrână sau un copil la şcoală. Şi, în plus, este total incorect să achiţi datoriile unora din banii altora.
Cu siguranţă, situaţia unei familii în care nu mai există nicio sursă de venit, dar unde sunt rate de plătit, este cum nu se poate mai proastă.
Dacă ratele sunt la maşină, nu e o tragedie chiar aşa de mare dacă te întorci la tramvai şi autobuz. Marea problemă este când nu se mai pot plăti ratele la creditul pentru casă.
Nu cred că există bancă în lume care să pândească debitorul pentru a-i scoate casa la vânzare; orice bancă, dacă vede bunăvoinţă, este dispusă să negocieze, să reeşaloneze creditul, să găsească o variantă suportabilă.
Băncile nu vor să se transforme în agenţii imobiliare şi să scoată la vânzare case pe bandă rulantă, mai ales într-o perioadă în care au cam dispărut cumpărătorii.
Dar, dacă e să analizăm la rece acest fenomen, trebuie spus că, în cele din urmă, mai ales în contextul actualei crize, vom vedea şi case ale rău-platnicilor scoase la vânzare.
Executarea silită este avertismentul pentru a-i descuraja pe cei care se gândesc să nu-şi plătească datoriile.
Niciun guvern din lume nu poate să-şi propună să plătească datoriile tuturor celor care au fost prea imprudenţi sau prea lacomi. Ar fi incorect faţă de ceilalţi contribuabili. Şi pierderea casei nu e cel mai rău lucru: dacă din vânzarea casei banca nu-şi acoperă paguba, va urmări şi veniturile viitoare ale debitorului. Nici dacă banca intră în faliment datornicii nu scapă de obligaţia de a-şi achita creditul.
Se spune că de moarte şi de fisc nu scapă nimeni. Nici de bancă nu prea scapă nimeni…