De exemplu, cine n-a râs în hohote când, de curând, Jamie Dimon a apărut în faţa Comisiei Senatului American, în Washington? Dimon e preşedinte şi CEO al JPMorgan Chase şi poate vă amintiţi că JPMorgan a avut recent un moment „oops, sorry“, când a pierdut  mai bine de două miliarde de dolari printr-un plasament prost. Dimon a fost chemat la Washington să dea explicaţii. În primul rând, banca a pariat toţi acei bani doar din cauza cerinţelor de capital ale comitetului de la Basel, care spune că riscurile trebuie reduse. (Poftim?!) Aşa că, vedeţi, într-un fel a fost vina regulatorilor.  În al doilea rând, serios, nu-i chiar aşa o pagubă.
Sunt doar câteva miliarde de dolari şi, deşi „acest incident e jenant“, spune domnul Dimon, pierderile „ar trebui privite în perspectivă“. Nu se vor face simţite în serviciile pentru clienţi. Phew! În al treilea rând, JPMorgan promite, la modul cel mai serios, ca va încerca să nu mai facă asta. Deci, în fine, de ce atâta agitaţie? Ei bine, dacă asta nu-i amuzant, atunci cum e?

Într-un fel, are dreptate. O mână de milioane acolo nu-i o sumă aşa importantă pentru JPMorgan. Are 190 mld. în cash şi 30 mld. în provizioane. Acea tranzacţie n-a fost nici măcar o tunsoare, a fost doar o scurtare cu câţiva milimetri a bretonului.  Şi tocmai aici e problema. Când instituţiile devin atât de mari încât câteva miliarde nu mai accelerează pulsul nimănui, toată perspectiva se pierde. „Avem câteva trilioane în active, un sfert de milion de angajaţi şi mai multe rezerve decât guvernul American – şi voi vreţi să ne spuneţi nouă ce să facem?“ Asta ar fi trebuit să spună Dimon. În mai bine de douăzeci de ani în care am avut de-a face cu băncile, cel mai deştept preşedinte pe care l-am cunoscut ştia că afacerea asta înseamnă, pur şi simplu, să împrumuţi nişte bani de la unii, să-i păstrezi în siguranță şi să-i dai altora cu împrumut. Asta-i tot. Asta înseamnă banking. Şi totuşi, Bank of America avea aproape 300.000 de oameni şi mai mult de 2 trilioane de dolari în active. Să lucrezi pentru o astfel de companie planificată central era ca şi cum ai lucra într-o mică ţară comunistă – condusă aproape în totalitate de bărbaţi albi,  unde iniţiativele erau asezonate cu paranoia, megalomanie şi avariţie – toate pentru binele aşa-numiţilor „stakeholders“. Şi, de fapt, mulţi dintre noi nu eram bancheri. Conduceam de fapt un cazinou. O fabrică de bani. Am împrumutat bani, i-am feliat, i-am îndoit, i-am modelat, i-am pariat şi, până la urmă, i-am pierdut.

„Vom învăţa din acest incident, şi convingerea mea este că vom ieşi din acest episod o companie mai puternică, mai inteligentă, mai bună“, a concluzionat domnul Dimon. Poftim? Oare banca Domniei Tale a lipsit de la lecţia din 2008, despre riscurile de a tranzacţiona lucruri pe care nu le înţelegi? Realitatea este că iubesc lumea bancară. Şi, pentru o clipă, mi-a fost teamă că Dimon îşi imaginează că suntem destul de proşti ca să-l credem. Dar nu, nu-i posibil. Căci atunci n-ar mai fi amuzant.