Europa rămâne epicentrul Actului II al crizei financiare globale, transformată acum într-o criză a datoriilor suverane în zona euro.
Cum s-a putut întâmpla aşa ceva când, cel puţin pe hârtie, toate problemele păreau să se fi rezolvat la summit-ul extraordinar al UE din mai, care a creat facilitatea de stabilitate financiară europeană (EFSF) şi a asigurat finanţări totale de aproape un trilion de dolari?
Promisiunile din mai au devenit, între timp, mai concrete. Un vehicul financiar cu scop special (SPV) a fost înfiinţat în Luxemburg şi poate conta deja pe sute de miliarde de euro în garanţii oferite de statele membre. Dacă resursele promise (750 miliarde euro, inclusiv de la FMI) s-ar folosi integral, UE ar putea refinanţa toate ţările cu probleme (Portugalia, Spania şi Irlanda) câţiva ani. Mai mult, Banca Centrală Europeană (BCE) şi-a arătat disponibilitatea de a cumpăra bonduri guvernamentale (şi private) dacă apreciază că funcţionarea pieţei este afectată.
Toate aceste artificii financiare oficiale nu au impresionat însă pieţele. Spread-urile bondurilor guvernamentale spaniole continuă să urce, ajungând acum mai sus decât înainte de anunţarea facilităţii EFSF. Iar pe piaţa interbancară au apărut semne de tensiune rău prevestitoare, pe măsură ce tot mai multe bănci, arătând neîncredere în restabilizarea sistemului, preferă să depoziteze banii la BCE decât să împrumute alte bănci. Explicaţia e simplă: problemele care întreţin criza (starea precară a finanţelor publice din Grecia şi a sectorului imobiliar spaniol) nu au fost rezolvate, deşi ar trebui să fie uşor de gestionat în context paneuropean. Grecia reprezintă circa 2% din economia zonei euro. Chiar dacă ajunge în incapacitate de plată a datoriei publice, iar valoarea de recuperare ar fi de numai 50%, pierderile s-ar ridica la 150 miliarde de euro, adică doar 1,5% din PIB-ul zonei euro.
Oficial pretindem că nu există probleme
Problemele Spaniei sunt mai ample, deşi estimările oficiale ale pierderilor sistemului bancar spaniol sunt de numai 100 miliarde euro. Adevărata problemă se află în altă parte: expunerea băncilor franceze, germane şi din alte state în sectorul imobiliar spaniol. Multe credite acordate dezvoltatorilor imobiliari spanioli au trebuit să fie declarate pierdere, dar, chiar şi în cel mai rău scenariu, valoarea combinată a pierderilor băncilor în sectorul imobiliar nu ar trebui să depăşească 300 miliarde de euro, adică 3% din PIB-ul UE.
Aşadar, întrebarea reală este de ce probleme de proporţii gestionabile de la periferia Europei ajung să paralizeze întregul sistem bancar al zonei euro? Până la urmă, nimeni nu s-ar aştepta ca întregul sistem bancar din SUA să intre în colaps doar pentru că a fost un bubble imobiliar în California şi pentru că statul Michigan (similar Greciei ca mărime) a ajuns insolvent. Un motiv esenţial pentru care pieţele financiare europene rămân nervoase este că, oficial, nu se recunoaşte existenţa niciunei probleme. Oficial, Grecia nu are o problemă de solvabilitate, iar restructurarea datoriei sale publice nu este o opţiune. La fel şi în Spania: poziţia oficială este că sectorul bancar local e bine capitalizat.
Prima regulă când ai de-a face cu turbulenţe pe pieţele financiare este recunoaşterea adevărului şi a dimensiunii problemelor. Experienţa Greciei a arătat că a pretinde că problemele nu există poate avea ca rezultat o spirală a creşterii primelor de risc şi a scăderii încrederii. De aceea, publicarea rezultatelor „testelor de stres” efectuate la cele mai mari 100 de bănci din UE, promisă pentru finele lunii iulie, este un pas clar înainte. Există însă un al doilea motiv, mult mai îngrijorător, pentru care pieţele financiare rămân instabile: părţi mari din sistemul bancar european rămân subcapitalizate. Potrivit statisticilor BCE, băncile din zona euro au pasive de 20 de euro (inclusiv datorii interbancare) pentru fiecare euro din capital şi rezerve. Ceea ce înseamnă că la fiecare pierdere de un euro într-o bancă vor exista datorii îndoielnice de 20 de euro.
Probleme multiplicate de 20 de ori
Un scenariu şi mai sumbru pentru Grecia şi Spania ar implica pierderi de cel mult 450 miliarde euro. Fondurile mobilizate până acum prin facilitatea EFSF (750 miliarde euro) ar fi suficiente pentru a face faţă – cu condiţia ca aceste pierderi poten-ţiale să fie clar identificate, iar fondurile necesare, alocate. Nu aceasta a fost însă abordarea urmată până acum. Finanţarea europeană va fi de fapt folosită doar pentru a salva guvernele, care la rândul lor au nevoie de bani pentru a-şi salva băncile. Însă, dat fiind raportul pasive-capital de 20 la 1 din sistemul bancar, o astfel de abordare înseamnă că cerinţele de finanţare vor deveni astronomice: comparativ cu o notă de plată de 450 miliarde de euro, dacă potenţialele pierderi rămân neidentificate şi dispersate vor fi necesare 9 trilioane de euro în garanţii pentru a asigura stabilitatea sistemului bancar din zona euro.
Pe scurt, teste riguroase de stres la băncile zonei euro (urmate de recapitalizări obligatorii) vor face necesară o finanţare publică mult mai redusă decât dacă se va continua cu extinderea păturii garanţiilor la toată lumea. Europa nu poate scăpa de criză pe pieţele sale financiare decât dacă rezolvă problema băncilor. Din păcate, factorii politici europeni s-au lăsat de două ori induşi în eroare de viziuni convenabile politic în privinţa crizei – prima dată în 2007/2008, când au presupus că contaminarea financiară a venit din SUA, şi în prezent, când dau vina doar pe politicile fiscale iresponsabile din sudul zonei euro.
Adevărata problemă este însă faptul că sistemul bancar din UE este atât de slab capitalizat că nu îşi mai poate permite nicio pierdere, şi e atât de interconectat încât problemele apărute într-o ţară supun rapid întregul sistem la risc. Până când nu se rezolvă decisiv problemele de bilanţ ale băncilor, pieţele financiare vor rămâne pe marginea prăpastiei.
Daniel Gros este directorul Centrului pentru Studii Politice Europene
Copyright: Project Syndicate, 2010
