Dacă nu erau obraznicele bănci, de unde s-ar fi împrumutat statul tupeist pentru plombarea deficitului bugetar?

Băncile „dădeau cu buletinul credite, ei erau avertizaţi de guvernator, şi acum dau lecţii la televizor, ceea ce e tipul de obrăznicie al celor care au dezechilibrat bugetul României şi acum dau lecţii“, spunea preşedintele într-o emisiune la TVR. Stupefiat, pentru a mă lămuri, am căutat prima dată în dicţionar: obrăznicie = impertinenţă, necuviinţă, neruşinare, ţâfnă, tupeu – să vedem al cui. Apoi, am căutat în Monitorul Oficial (28 iulie 2005). Creditele doar cu buletinul au „murit“ exact la acea dată, în urma unor modificări ale reglementărilor BNR – o fi fost preşedintele informat de consilierii săi economici? Mai mult, acolo unde au existat, creditele au fost acordate de companii gen Flanco şi Domo, nicidecum de bănci. Băncile au plătit chiar şi pentru efectele creditelor de retail acordate – constituind provizioane de 4,6 miliarde euro doar în semestrul I 2010. „Obrăznicia“ creditelor trecute a folosit însă din plin statului: creditele au impulsionat consumul, iar încasările la buget din TVA au crescut în consecinţă. Mai departe, ideea că băncile comerciale pot dezechilibra prin obrăznicie bugetul României mă conduce la următoarea întrebare: la ce bun mai avem ministru de finanţe, cu minister cu tot, dacă băncile au putere asupra bugetului? Legătura buget-bănci este altundeva: dacă nu erau obraznicele bănci, de unde s-ar fi împrumutat statul tupeist pentru plombarea deficitului bugetar? Cifrele curg în pas de vals: 1,2 miliarde lei (iulie), 1 miliard de lei (15 iulie – 2 august), 1,3 miliarde lei (9 august) etc.

O altă „obrăznicie“: în plină criză a băncilor-mamă, sub umbrela acordului cu FMI, expunerea băncilor faţă de România a rămas 100%, adică nu s-a retras per global niciun leuţ din sistem. Cifrele FMI arată respectarea angajamentului la nivelul sistemului – dezastrul economic ar fi fost şi mai adânc dacă ar fi coincis cu retrageri din fondurile băncilor. România nu a suferit la fel ca alte ţări din cauza creditelor exotice şi a produselor financiare toxice. Cel mai mare merit îl au aici normele Băncii Naţionale – deşi ele au fost impuse nu din pricina citirii anticipate a crizei într-un glob de cristal, ci pentru a mai domoli din avântul inflaţionist pe care îl luase consumul până în 2008. Nici managementul băncilor nu s-a aruncat cum se crede – dovadă soliditatea băncilor, relevată ulterior prin faptul că în România nu au existat falimente bancare şi ajutoare de stat de miliarde de euro, ca în alte părţi. Băncile, dacă ar fi avut o reacţie la această declaraţie, ar fi avut ce să spună: că avem cel mai ridicat cost al creditelor din Europa, că avem printre cele mai ridicate rezerve minime obligatorii, că din cauza politicilor guvernamentale, riscul de ţară – deci şi costul banilor aduşi în România – e mai ridicat. Au preferat însă să tacă chitic şi să numere dobânda plătită de stat. Cu o singură excepţie: concluzia seacă a preşedintelui BCR: „deficitul bugetar e o problemă de venituri şi cheltuieli ale Guvernului şi nu are nimic de-a face cu băncile“.

Răzvan Orăşanu a fost consilierul primului ministru (2005-2009)