Principala funcţie a unui sistem financiar este asigurarea distribuţiei eficiente a resurselor disponibile în economie, prin facilitarea interacţiunii dintre subiecţii economici (inclusiv persoanele fizice şi gospodăriile) care fac economii şi agenţii economici care au nevoie de finanţare. Exprimată sintetic, interacţiunea dintre agenţii economici cu resurse financiare excedentare şi cei cu deficit se realizează în mod tradiţional prin două modalităti: cu ajutorul intermediarilor financiari (bănci), care mobilizează resurse de la primii şi le orientează către ceilalţi prin acordarea de credite, şi prin intermediul pieţei de capital, caz în care companiile mobilizează direct de la sursă resursele financiare, oferind titluri de valoare pe baza unui prospect de emisiune.

Într-o economie de piaţă funcţională, firmele au nevoie să menţină un echilibru între finanţarea din surse proprii şi din resurse atrase, între datoriile bancare contractate şi valoarea titlurilor emise. Este aşadar logic ca mecanismele de finanţare bancară şi cele specifice pieţei de capital să nu se excludă, ci să coexiste, chiar dacă de cele mai multe ori condiţiile istorice şi culturale au impus prevalenţa unui mecanism în faţa celuilalt. Propensiunea companiilor dintr-o anumită ţară către un anumit tip de finanţare este influenţată de foarte mulţi factori, dintre care poate cei mai importanţi transpar din observaţia că sistemul financiar orientat către mecanismele de piaţă func­ţionează în principal în ţările al căror sistem de drept este common-law (SUA, Marea Britanie), iar sistemul financiar axat pe bănci este preponderent în ţările cu sistem de drept romano-germanic (Franţa, Italia, Germania).

Nu numai sistemul juridic influenţează arhitectura unui sistem fi­nanciar, ci şi nivelul de complexitate al economiei. În fazele incipiente ale dezvoltării, finanţarea bancară răs­pun­­de nevoilor pentru o durată mai îndelungată, transformând obligaţiile pe ter­men scurt către proprii deponenţi în credite pe termen lung către companii. Concomi­tent cu dezvoltarea apare însă şi nevoia firmelor de a-şi extinde sursele de finan­ţare, alături de înclinaţia unui număr cres­cător de investitori de a-şi asuma în mod independent riscul investiţiilor. În schimbul riscului asumat, investitorii păstrează exigenta de a fi retribuiţi prin intermediul dividendelor şi al creş­te­rii valorii de piaţă a instrumentelor achi­zi­ţionate, ceea ce explică înclinaţia mai pronunţată către bursă a companiilor care operează în economii orientate către piaţă pentru obţinerea şi maximizarea profiturilor.

În România ultimelor două decenii, ţa­ră cu sistem de drept de inspiraţie romano-germanică, finanţarea s-a realizat în proporţie covâr­şi­toare prin intermediul creditelor bancare, emisiunile primare de acţiuni sau obligaţiuni având mai degrabă un caracter excepţional. Totuşi, piaţa de capital şi sistemul bancar din România nu ar trebui privite ca două sisteme aflate în competiţie. Ele sunt sau pot deveni mai degrabă complementare, cu atât mai mult cu cât instituţiile bancare tind să acorde un anumit „bonus“ atunci când evaluează solicitarea de credit a unei companii listate.

Pe principiul că „nu contează ce culoare are pisica atâta timp cât ea prinde şoareci“, ponderea deţinută în totalul finanţărilor din economie de sistemul bancar sau de către piaţa de capital la un moment dat capătă o importanţă secundară. Mult mai importante sunt calitatea serviciilor oferite de fiecare dintre aceste două segmente ale sistemului financiar şi capacitatea de a selecta acele domenii economice a căror finanţare va conduce la creştere economică.

Stere Farmache, Preşedinte BVB, vicepreşedinte Alpha Bank