De la sfârşitul lui 2008, anul de vârf al „boom”-ului economic şi de creditare al României de dinainte de intrarea în recesiune, şi până la finalul anului trecut, rata de rentabilitate a activelor băncilor din România (indicatorul Return On Assets – ROA) s-a deteriorat de la un nivel pozitiv de +1,56% la unul negativ de -0,58%, iar rentabilitatea capitalurilor proprii ale sistemului bancar (Return On Equity – ROE) s-a prăbuşit de la +17,04% la -5,36%. Mai mult, rata riscului de credit s-a majorat în perioada respectivă de 4,6 ori, de la doar 6,52% în decembrie 2008 la aproape 30% în decembrie 2012. În schimb, numărul de salariaţi din bănci a scăzut cu doar 13,8% (sub 10.000 de persoane), de la 71.622 la 61.739, iar numărul de unităţi – cu numai 12,7%, de la 6.552 la 5.724.  
Sistemul bancar românesc se confruntă cu pierderi fără precedent. Cele 40 de instituţii de credit au acumulat pierderi totale de 2,12 miliarde de euro, aproape jumătate de miliard de euro. Asta ar însemna că pierderile s-au triplat în 2012 faţă de 2011 (777 milioane), sunt de patru ori mai mari ca în 2010 (516),  sistemul ajungând, practic, să aibă o gaură de două miliarde de la un profit de patru în 2008. Cauzele pierderilor sunt fireşte creditele neperformante, care au avansat de la 6,46% şi 7,89% în septembrie şi decembrie 2009, la 11,85% în 2010, 14,33% în 2011 şi 18,23% în 2012. Băncile au provizionat pierderi de peste 35 de miliarde din activitate de împrumut  în 2012, cu un sfert mai mult decât la finele lui 2011. Creditele îndoielnice reprezentau trei miliarde de lei, cele substandard 6 miliarde, acelea în observaţie aproape 9 miliarde.

Ce a rămas de restructurat
Numărul de salariaţi din bănci a scăzut cu doar 13,8% (sub 10.000 de persoane), de la 71.622 la 61.739, iar numărul de unităţi – cu numai 12,7%, de la 6.552 la 5.724. Salariul mediu net din bănci s-a micşorat cu 14,4%, de la 4.000 de lei/lună în decembrie 2011, la 3.424 lei în decembrie 2012.
La prima vedere, forţa de muncă angajată în sistemul bancar românesc este destul de redusă ca pondere în totalul populaţiei, de sub 0,5%, comparativ cu o medie UE de 0,79%. Trebuie avut însă în vedere că o parte semnificativă dintre locuitorii României provin din mediul rural, au venituri foarte mici sau cheltuiesc deja foarte mult pe rate la credite, ceea ce îi scoate din targetul de clienţi ai sistemului bancar. În aceste condiţii, lucrurile se schimbă. Asta înseamnă că, de fapt, băncile din România sunt supraîncărcate cu personal, în raport cu potenţialul bancarizabil al ţării.
Mai mult, dimensiunea antreprenorială veritabilă a sistemului bancar pare să se fi pierdut în România. Foarte puţini oameni din bănci se ocupă de sarcini fundamentale, care ţin de evaluarea și selectarea celor mai profitabile și totodată prudente ţinte de plasament. Foarte mulţi sunt simpli funcţionari, care îndeplinesc sarcini mecanice și aplică proceduri strict formale, care de multe ori se suprapun și se dublează. În aceste condiţii, restructurarea bancară nu trebuie să însemne o diminuare strict aritmetică a efectivului de personal, ci renunţarea la poziţiile inutile și întărirea cu capital uman de calitate a departamentelor-cheie ale băncilor.  

Iar dacă amânarea restructurării activelor băncilor a fost cauzată de influenţa clasei speculanţilor imobiliari, puternic conectaţi la decizia politică, restructurările necesare de personal din bănci au început să se confrunte cu opoziţia unui alt grup de presiune anticoncurenţială, reprezentat de sindicate, care nu vor să accepte reducerile de salarii şi concedierile, inevitabile într-o astfel de situaţie şi a căror amânare artificială face cel mai mult rău, inclusiv salariaţilor înşişi.

Restructurare nu înseamnă neapărat (şi doar) concedieri
Teoretic sindicatele din banci se vor opune restructurarilor. Problema este că, în cadrul acestor restructurări, nu se vor face doar simple reduceri de posturi şi de personal. După ce, în anii de boom, sistemul bancar şi-a relaxat, uneori nepermis de mult, criteriile de calitate în activitatea de recrutare de angajaţi, spre paguba comună a clienţilor şi a acţionarilor, recesiunea şi reducerea activităţii sunt cel mai bun impuls pentru a se face, în sfârşit o selecţie a salariaţilor pe criterii autentice de competenţă. În acei ani, era firesc ca avântul economic, inclusiv în sectorul bancar, să ducă la creşterea accentuată a cererii de forţă de muncă şi, pe cale de consecinţă, la creşterea continuă, timp de mai mulţi ani, a salariilor. Fenomen la care, din câte ne amintim, sindicatele nu au avut nici o obiecţie. Deşi ulterior s-a văzut că pe întregul sistem unul din cinci credite acordate a fost neperformant.
Restructurarea de astăzi înseamnă, printre altele, a se da celor care nu au avut până acum acces la sistem, din diferite motive, inclusiv tinerilor, şansa de a demonstra că merită şi că pot face faţă exigenţelor sporite induse de situaţia de criză. Iar sindicatele, prin definiţie, asta fac dintotdeauna: îi protejează pe cei care au deja un loc de muncă de concurenţa celor care îşi doresc să aibă un job şi sunt dispuşi să „liciteze” pentru asta, atât pe partea de beneficii, cât şi în ceea ce priveşte calitatea şi cantitatea muncii prestate.

O piedică în calea însănătoşirii
De altfel, sindicatele acţionează ca orice oligopol protecţionist (cartel este un cuvânt care apare chiar în denumirea unor centrale sindicale), numai că legislaţia şi percepţia comună omit să le vadă ca atare. Aproape că nu există profesie liberală care să nu fie reglementată şi reprezentată de o organizaţie sau o asociaţie profesională, de la avocaţi, notari, arhitecţi, contabili autorizaţi şi experţi contabili, medici veterinari, farmacişti, la profesii mai noi precum cea de evaluator, mediator etc, asociaţii care nu fac decât să impună restricţionări în  domeniu, criticate la nivel european pentru efectele lor anticoncurenţiale.
Dar, deşi sindicatele desfăşoară acelaşi tip de activitate anticoncurenţială precum breslele, adică impun preţuri minime pentru forţa de muncă din sistem şi ridică bariere pentru noii intraţi proveniţi din rândul şomerilor, ele nu sunt acuzate de practici anticoncurenţiale. De ce prestaţia avocatului e considerată un serviciu, iar cea a lucrătorului sindicalizat – muncă, care nu ar fi o marfă? Şi de ce la negocieri la nivelul companiilor participă doar patronatele şi sindicatele? N-ar fi normal ca, pe o piaţă concurenţială, în afară de patronate şi sindicate, să se aşeze la masa discuţiilor şi reprezentanţii şomerilor?
Până când se vor limpezi aceste lucrurile, e bine de ştiut că nici siguranţa joburilor şi nici nivelul salariilor nu au legătură cu forţa instituţiilor care fac “justiţia socială”, respectiv sindicatele. Dacă salariile depăşesc productivitatea, rezultă falimente şi şomaj, iar dacă productivitatea depăşeşte salariile, vor veni alţi patroni să atragă muncitorii cu salarii mai mari şi să scoată profit. Prin îmbunătăţirea continuă a ofertei salariale, nivelul salariului ajunge să-l egaleze pe cel al productivităţii. În orice manual de economie scrie că salariile depind de productivitatea muncii, nu de puterea sindicatelor.