«Pe planeta Wall Street noţiunile de merit şi compensaţie sunt altele decât pe Terra.» Tradiţia românească a companiilor private care jupoaie statul este atât de substanţială încât nu mai surprinde pe nimeni. Ea cuprinde atât de multe exemple, iar mecanismele de furt sunt atât de complexe, încât ne-am obişnuit să dăm colectiv din umeri şi să mergem mai departe. Iată însă că avem un exemplu de tupeu veritabil, la scară mare şi fără prea multe artificii.
«Pe planeta Wall Street noţiunile de merit şi compensaţie sunt altele decât pe Terra.»
Tradiţia românească a companiilor private care jupoaie statul este atât de substanţială încât nu mai surprinde pe nimeni. Ea cuprinde atât de multe exemple, iar mecanismele de furt sunt atât de complexe, încât ne-am obişnuit să dăm colectiv din umeri şi să mergem mai departe.
Iată însă că avem un exemplu de tupeu veritabil, la scară mare şi fără prea multe artificii. Locul faptei? Cum începem să ne obişnuim, capitala capitalismului: Wall Street. Mai mult, avem din nou de-a face cu acel nume legendar: Merrill Lynch. Acesta era odinioară sinonim cu efortul de a-i aduce omului de rând o şansă să facă bani în același ritm cu patricienii canioanelor de zgârie-nori din sudul insulei Manhattan. Acum acelaşi nume devine rapid sinonim cu lăcomia paroxistic grobiană.
În toamna anului trecut, Merrill Lynch a ocolit la mustaţă falimentul, în cursul aceloraşi 24 de ore care răpuseseră alt nume legendar al Wall Street-ului: Lehman Brothers. Pe când britanicii de la Barclays i-au lăsat pe „fraţii Lehman” cu buzele umflate, directorul executiv al Merrill Lynch a reuşit să pecetluiască o preluare a acesteia de către Bank of America (BofA) la un preţ relativ onorabil. Până aici, toate bune şi frumoase.
La puţin timp după fuziunea salvatoare, „mirele” BofA a aflat că „mireasa” Merrill Lynch fusese de o promiscuitate financiară soră cu moartea. S-a pus problema anulării tranzacţiei. De frica impactului asupra economiei americane pe care l-ar fi avut acest lucru, guvernul de la Washington a pasat 25 de miliarde de dolari către BofA pentru a o ajuta să digere preluarea Merrill. În cele din urmă, tranzacţia s-a închis la începutul lunii ianuarie, cum era prevăzut iniţial.
Problema este că, între septembrie şi ianuarie, Merrill Lynch a înregistrat pierderi de peste 15 miliarde de dolari, pentru a ajunge la pierderi anuale de 27 de miliarde de dolari. Având în vedere acest fapt, ne-am putea aştepta ca bancherii de la Merrill să se mulţumească doar cu ideea că mai au locuri de muncă şi un salariu.
Nu a fost să fie aşa, deoarece pe planeta Wall Street noţiunile de merit şi compensaţie sunt altele decât pe Terra. În baza acestor criterii, numai de ei ştiute, şefii Merrill au distribuit nu mai puţin de 3,6 miliarde de dolari în bonusuri către angajaţi – adică o şeptime din banii primiţi de la contribuabilii americani. Argumentul iniţial, că asta echivalează cu aproximativ 90.000 de dolari de angajat, nu ţine. Aflăm acum că, la numai două săptămâni de la anunţarea acelor pierderi, Merrill şi-a plătit patru angajaţi cu un total de 121 de milioane de dolari; următorii patru au primit 64 de milioane; alţi şase s-au pricopsit cu numai 66 de milioane ş.a.m.d. În total, primii 149 cel mai bine plătiţi angajaţi ai Merrill au primit în total 858 de milioane de dolari.
Pentru România, relevanţa acestei poveşti vine din sursa acestor cifre: o scrisoare a procurorului general al statului New York, Andrew Cuomo, către Barney Frank, preşedintele comisiei de supraveghere a băncilor din camera inferioară a legislativului SUA. Cu alte cuvinte, o dovadă flagrantă că banii publici au fost aruncaţi în vânt reuşeşte să atragă atenţia şi timpul a doi înalţi oficiali ai guvernului american şi ai echipelor lor. La noi, pe când?