Dispariţia din discursul politic şi din politicile publice a oricăror diferenţe pe axa stânga-dreapta este deja un truism. Doar prin minţile educate cu cărţi de politologie din secolul trecut mai bântuie stânga populistă şi dreapta elitistă. În realitate, paradigma e deja schimbată – o societate se împarte între interesele bogaţilor şi nevoile săracilor. O explicaţie mai vastă găsiţi în excelenta analiză The Economist, preluată în acest număr al revistei noastre. Însă subiectul nostru este mai aplicat. Cum va face Guvernul, indiferent cine va fi la guvernare, rost de bani după alegeri? E clar că nu poate sta cu degetele încrucişate aşteptând un boom economic, pentru că nu se va întâmpla. Nu poate să mărească taxele – ar lovi prea dur mediul de afaceri – şi nu poate nici să deschidă larg buzunarele pentru a-şi plăti datoriile, adică asistenţa socială de lux promisă în campanie. Finanţările externe sunt scumpe, FMI cere abstinenţă şi reguli. Plus că finanţatorii, de când cu Grecia, nu mai pot fi păcăliţi cu cifre măsluite şi cu indicatori economici optimizaţi. Lipsa banilor ar putea duce la mişcări sociale chiar mai ample decât protestele din Piaţa Universităţii şi la fricţiuni mai dure între păturile sociale, adâncind prăpastia dintre bogaţi şi săraci. The Economist vine cu câteva recomandări de bun-simţ despre cum ar putea fi evitate efectele sociale respective, ce-i drept aplicate într-o lume ideală, în care nevoia de bani la buget nu este atât de stringentă. Pentru ţările sărace se recomandă reducerea impozitelor şi combaterea evaziunii fiscale, iar pentru ţările emergente-transparentizarea contractelor publice şi implementarea legislaţiei antitrust. România se încadrează în ambele categorii, pentru că e nevoie şi de eficientizarea colectării de impozite şi taxe, şi de transparentizarea contractelor publice. Recomandările sunt, în cazul nostru, singura soluţie la îndemână pentru a rezolva parţial problema lipsei banilor, eliminând în primul rând cauzele.

 

Hidroelectrica, Oltchim şi mai nou Tarom sunt doar cele mai noi exemple de sifonări ale banului public, bani despre care ni se tot spune că „nu există“. Nu iau apărarea băieţilor deştepţi, dar ei n-ar fi fost atât de deştepţi fără complicitatea efectivă a angajaţilor statului. Unul dintre milionarii adevăraţi ai României îmi spunea, întrebat fiind ce crede despre Constantin Roibu, ex-împăratul de la Oltchim, că tot ce ştie este că Roibu e mai bogat decât el. România este singura ţară din Europa unde angajaţii statului, vorbesc de pătura superioară, reuşesc să cumpere vile şi limuzine cu salarii de câteva mii de lei. Este imposibil să ai Porsche şi să fii angajat la primărie. Ori să-ţi cumperi vilă cu salariul din Ministerul Internelor. Numai dacă furi cot la cot cu băieţii deştepţi poţi să-ţi permiţi să trăieşti ca ei. Din păcate, judecătorii şi procurorii sunt angajaţi ai statului şi intră, majoritatea, în rândul angajaţilor cu salarii mici, dar cu cheltuieli mari. Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, ne vedem din nou în stradă pentru a-i da jos pe guvernanţi şi pe angajaţii lor prea bogaţi pentru noi.