Sistemul capitalist îşi recalculează valorile, după ce inflaţia de bani din economia globală, sprijinită de autorităţi, şi lăcomia unor instituţii financiare au cauzat criza economică.
Crahul este o criză acută a vieţii economice, manifestată de regulă prin scăderea foarte mare a cursului acţiunilor la bursă şi prin devalorizarea banilor. Dincolo de definiţiile din dicţionar, actuala criză a pieţelor de capital, declanşată de piaţa ipotecară secundară din SUA, este considerată de mulţi principala cauză pentru problemele economiilor şi pentru recesiunea prin care trec multe state dezvoltate. Aici, însă, se impune o întrebare: este piaţa de capital capabilă să arunce în haos o economie matură sau recesiunea era inevitabilă, iar criza bursieră a fost doar primul efect al acesteia?
Corecţii negative majore ale cotaţiilor bursiere au loc periodic, în funcţie de evenimentele care apar într-o zonă sau alta a lumii. De regulă, acestea sunt generate de un „bubble“, balon speculativ al unui sector economic, susţinut prin finanţare ieftină de către autorităţi şi instituţii financiare. Criza „dot com“ din 2000, cauzată de inflaţia de firme de profil, care găseau investitori indiferent de planul de afaceri, este un exemplu. Totuşi, spargerea acelui „bubble“ a creat pierderi pentru numeroşi investitori, dar nu a dus la recesiune economică.
După criza din 2000 şi atentatele teroriste din 2001, Rezerva Federală a SUA a redus succesiv dobânda de referinţă. Astfel, în 2003, dolarul putea fi împrumutat cu o dobândă de numai 1%. Ceea ce a dus la ieftinirea masivă a finanţărilor, iar existenţa unor sume mari de bani în piaţă a început să umfle toate preţurile şi cotaţiile.
Este evident, privind la crizele anterioare, că apariţia fondurilor într-o piaţă sau alta a creat mereu inflaţie, iar valorile nu s-au putut regla decât prin spargerea completă a bulei. Dacă ne uităm la cum a pornit actuala criză, observăm că epicentrul a fost piaţa ipotecară secundară din SUA. Banii ieftini şi lăcomia ofiţerilor din instituţiile financiare au dus la crearea unor produse derivate de investiţie, capabile să „ocolească“ reglementările în vigoare. Grupate sub formă de pachete, ipotecile au fost vândute şi revândute, iar băncile au dat tot mai multe împrumuturi, inclusiv celor care nu îndeplineau condiţiile de creditare.
Reacţii în lanţ
Bula imobiliară s-a spart în momentul în care beneficiarii au dat semne că nu mai pot plăti, iar investitorii în respectivele produse şi-au cerut banii înapoi. Instituţiile financiare au început să aibă probleme de solvabilitate din ce în ce mai mari, iar dominoul pierderilor s-a răspândit în toată lumea.
Cel mai surprinzător lucru a fost amploarea crizei. Nimeni nu ar fi putut anticipa dimensiunea pierderilor ce au urmat şi nici mărimea expunerilor instituţiilor din Europa şi Asia. Dacă piaţa imobiliară s-ar fi prăbuşit „de una singură“, adică s-ar fi înregistrat falimente printre dezvoltatorii şi finanţatorii proiectelor (fără instrumente derivate!), criza s-ar fi oprit la acest sector.
Deşi considerată cauza principală a recesiunii cu care se confruntă economia globală, criza subprime nu a fost însă decât factorul declanşator al acesteia. Banii ieftini din piaţă nu au fost investiţi numai în produse derivate din ipoteci neacoperite. Cotaţiile companiilor listate la burse erau, de asemenea, umflate. Scăderea bruscă a încrederii investitorilor în instituţiile financiare a dus la retrageri masive din fonduri şi din bănci.
Speculatorii, în special cei instituţionali, s-au refugiat pe piaţa materiilor prime (commodities), bazându-se pe creşterea susţinută a economiilor emergente şi pe nevoia acestora de materiale destinate construcţiilor sau producţiei. Preţul barilului de petrol, spre exemplu, a crescut forţat de cererea tot mai mare din partea speculatorilor. Calculele acestora au fost eronate. Criza a coincis cu derularea olimpiadei din China, ţară care devenise cel mai mare consumator de resurse şi din cauza construcţiilor destinate jocurilor sportive. Mai mult, scăderea încrederii investitorilor s-a tradus prin reducerea cheltuielilor de orice fel, inclusiv a celor de consum personal.
Producătorii de bunuri din toată lumea şi-au văzut vânzările diminuate drastic, iar reacţia în lanţ a dus la recesiune economică în toată regula. Autorităţile au încercat să rezolve problemele. Injecţiile de capital, reducerile dobânzilor de referinţă şi facilităţile fiscale au culminat cu naţionalizări ale instituţiilor financiare cu probleme şi cu planuri de acoperire a activelor „toxice“ cu bani publici. Efectele au fost însă de scurtă durată şi au reuşit doar să evite falimentul unor corporaţii. Iar principiile capitaliste au fost călcate în picioare de dragul măsurilor sociale.
Planul secretarului trezoreriei SUA, Henry Paulson, în valoare de 700 de miliarde de dolari, aprobat la finele anului trecut, se dovedeşte ineficient, autorităţile SUA fiind nevoite să pompeze din nou bani în economie. Absenţa efectelor pozitive este cel mai bun exemplu pentru ineficienţa soluţiilor guvernamentale.
Soluţiile statului, fără efecte
Indiferent de câte companii şi locuri de muncă vor salva cu bani publici, valorile de orice fel (tangibile sau intangibile) se reaşează pentru a ajunge la un raport optim între productivitate şi retribuţie. Cu alte cuvinte, oamenii nu mai sunt dispuşi să plătească un produs mai mult decât face, iar companiile trebuie să se mulţumească cu profituri mai mici. Scăderea profiturilor va relaxa şi pieţele de capital, aşteptările investitorilor fiind, de asemenea, reduse. Aceasta va fi situaţia atât în statele dezvoltate, cât şi în cele emergente, inclusiv România,.
„Nu există niciun scenariu pe baza căruia să găsim soluţii pentru un eveniment care se întâmplă o dată sau de două ori într-o sută de ani“, spunea Henry Paulson în noiembrie anul trecut, adăugând că „dacă nu diagnosticăm corect problemele şi acţionăm în grabă, putem face mai mult rău decât bine.“ O asemenea criză nu are loc aşa de rar, dacă ne uităm la precedentele decenii. Iar economiile nu se vor debloca decât în momentul în care consumatorii vor fi convinşi că banii lor nu sunt aruncaţi pe fereastră atunci când achiziţionează un produs.
«Nu există niciun scenariu pe baza căruia să găsim soluţii pentru un eveniment care se întâmplă o dată sau de două ori într-o sută de ani.»
Henry Paulson, secretarul trezoreriei SUA
825 mld. de dolari este valoarea planului de redresare a economiei americane care aşteaptă în prezent aprobarea Congresului SUA, după ce anul trecut a fost aprobat un alt program de salvare de 700 miliarde de dolari
