După bănci, imobiliare şi industria auto, a venit şi rândul Bisericii să dea piept cu criza. Biserica - atât cea ortodoxă, cât şi cea catolică - nu a avut niciodată o bună gestiune administrativă. În ultimele patru decenii, Vaticanul a avut deficite bugetare timp de 23 de ani, din 1970 pånă în 1992, apoi, cu intermitenţe, a alternat anii de stabilitate cu alţii de pierderi. „Bănuţul lui Petru“, donaţii ale credincioşilor catolici direct către Papă, ar
După bănci, imobiliare şi industria auto, a venit şi rândul Bisericii să dea piept cu criza.
Biserica – atât cea ortodoxă, cât şi cea catolică – nu a avut niciodată o bună gestiune administrativă. În ultimele patru decenii, Vaticanul a avut deficite bugetare timp de 23 de ani, din 1970 pånă în 1992, apoi, cu intermitenţe, a alternat anii de stabilitate cu alţii de pierderi. „Bănuţul lui Petru“, donaţii ale credincioşilor catolici direct către Papă, ar putea adånci şi mai mult deficitul Vaticanului în acest an, din cauza crizei.
Biserica a ignorat faptul că trebuie, totuşi, să îi dea şi Cezarului bănuţul care i se cuvine. Cu active substanţiale, însă foarte puţin lichide (precum terenurile şi obiectele de artă), bisericile depind, pentru a-şi finanţa cheltuielile curente, atåt de finanţări publice (printre excepţiile notabile fiind situaţia din Statele Unite, unde veniturile diverselor instituţii religioase provin aproape exclusiv din surse private), cåt şi de generozitatea enoriaşilor.
Prima sursă de bani e una stabilă, însă nu suficientă; în plus, ea depinde de conjuncturi pe care guvernele nu le pot controla decåt parţial. A doua – donaţiile credincioşilor – poate face ca, în contextul unei profunde crize economice, Biserica să fie obligată să strångă cureaua pånă la autosufocare. Generozitatea nu face casă bună cu foamea.
În cazul unei crize economice grave şi de durată, Biserica nu are prea multe opţiuni de supravieţuire decentă. E foarte puţin probabil că Vaticanul sau Patriarhia Romånă se vor decide să se despartă de unele proprietăţi pentru a-şi asigura fondurile necesare; pur şi simplu, nimic din ce deţine Biserica nu este de vånzare.
Nu ne putem aştepta ca Biserica să se finanţeze din exploatarea în scop lucrativ a propriilor active imobiliare, de pildă. Nici n-ar fi de dorit; Biserica nu este totuşi o societate comercială. Are de întreţinut opere de caritate şi de misionariat.
Însă nu există nicio justificare pentru lipsa de responsabilitate în ceea ce priveşte administrarea banilor proprii. Nici Vaticanul, nici BOR nu au rezerve financiare semnificative; o proiecţie de buget multianual nu există nici măcar ca idee. Politica de investiţii e atåt de conservatoare, că nu lasă aproape deloc spaţiu de manevră. Pe scurt, Biserica trăieşte de la an la an, gestionåndu-şi banii ca pe proverbiala manta a lui Arvinte: taie din poale ca să lungească månecile.