Maria Kolesnikova, fosta şefă de campanie electorală a candidatului de opoziţie Viktor Babarik, a devenit,în ultimele zile, un simbol al protestelor care au cuprins Belarusul. Un rol pe care, scrie publicația germană, pare că și l-a asumat cu multă seriozitate, împotriva voinței ei. Kolesnikova a solicitat în repetate rânduri demisia lui Lukaşenko, care a respins acuzaţiile de fraudare a alegerilor din 9 august. „Coşmarul de 26 de ani trebuie să se termine”, a spus ea, făcând referire la perioada de timp pe care Lukaşenko a petrecut-o la conducerea Belarusului. Rolul asumat de Kolesnikova, de politician pe metereze, cu greu poate fi înțeles într-o țară care acum pare să învețe ceea ce înseamnă de fapt viața politică. Dictatura instaurată timp de peste două decenii de Lukașenko nelăsând loc pentru ceea ce înseamnă „viață politică”.

În Belarus, este o nouă zi de proteste. Jurnalistul de la Der Spiegel o însoțește pe Kolesnikova, cu mașina, la Soligorsk, lângă Minsk. Aici, aproximativ o mie de mineri s-au adunat în piața centrală, unde, pe o scenă amplasată, au început să se rostească discursuri. „A venit timpul „să înfigem ultimul cui în sicriul Lukașenkismului”, strigă un tânăr vorbitor.

La Soligorsk, ca și la Minsk,și în fabricile mari sau la televiziunea de stat, pe străzi sau în parcuri există o singură dezbatere: domnia de 26 de ani a lui Lukașenko se va încheia curând?

Chipul protestelor

Kolesnikova, una dintre cele trei femei care au condus campania în numele a trei bărbați, este cunoscută de toată lumea.

Celelalte sunt Svetlana Tikhanovskaya, care a candidat la președinție în locul soțului ei încarcerat și care după rezultate a fugit în Lituania. Dar și Veronika Tsepkalo, al cărei soț, Valeri, fost diplomat și antreprenor tehnologic, a fugit din țară chiar înainte de scurtin pentru a evita să fie arestat. Acum se află în Ucraina. Kolesnikova, care a condus echipa de campanie a bancherului Viktor Babariko, întemnințat și el, e singura rămasă în Belarus. Și încă în libertate. Ea a devenit în ultimele zile chipul protestelor. Chiar dacă, până nu demult, trăia la Stuttgart și cânta la flaut. Ulterior, ea a condus OK16, un centru cultural situat într-o fabrică închisă din Minsk, finanțată de Babariko și banca acestuia. Mesajele sale către manifestanți sunt dătătoare de curaj și de speranță pentru cei care vor libertate.

De la alegerile prezidențiale din 9 august și după protestele ce au urmat, Belarusul s-a transformat, remarcă jurnalistul de la Der Spiegel. E ca și cum oamenii s-au trezit dintr-o perioadă lungă de hibernare și încearcă acum să-și găsească direcția. Oamenii din Belarus se află parcă într-un carusel emoțional. Mai întâi au avut de trecut șocul provocat de nerușinarea fraudei electorale care l-a făcut pe Lukașenko câștigător cu 80% din voturi. Și frica, un produs al brutalității aplicate de forțele de securitate ale țării, și tortura la care au fost supuși protestatarii.

A urmat apoi revendicarea și mândria, după unul dintre cele mai mari mitinguri din istoria țării, cu chipuri vesele și zâmbitoare. Oamenii au realizat însă că doar cu zgomotul claxoanelor mașinilor nu vor putea dărâma o dictatură și că Puterea trebuie preluată de la regimul autocratic bucată cu bucată. Iar frica nu a dispărut complet.

Și chipul terorii

Una dintre victimele regimului de la Minsk, în urma protestelor, este Igor Igor Kvyatko, un muncitor feroviar de 23 de ani, pe al cărui trup se pot vedea, și după o săptămână, urmele represiunii. Igor a petrecut o zi și jumătate în custodia poliției, după ce a fost dat jos cu forța dintr-in taxi. Povestește despre cum a fost lovit și umilit, și cum a auzit strigătele de durere ale celor care erau torturați și puși să strige ”Iubesc Omonul” (Omon este forța specială de poliție a lui Lukașenko). „Începi să te întrebi: trăim aîntr-o democrație sau într-o dictatură?”, spune Igor, care, înainte de a fi eliberat a fost pus să semneze un document pe care nu l-a putut citi și amenințat că vor veni din nou după el dacă va scoate o vorbă despre ce a văzut sau auzit în arest.

Conform statisticilor oficiale, cele mai multe dintre cele 6.700 de persoane care au fost arestate după proteste au fost eliberate. Dar nu există o cifră precisă.

Cel mai surprinzător lucru prezent la Minsk este schimbare de imagine a întregii țări, steagurile devenind cel mai vizibil simbol al schimbării. Culorile oficiale ale steagului Belarusului sunt roșu și verde, dar la Minsk în aceste zile poți vedea o mare de steaguri alb-roșu-alb, simbolul opoziției marginalizate.

Cazinouri și simboluri sovietice

Belarusul a introdus de fapt steagul alb-roșu-alb ca steag național în 1991, la fel cum Rusia sub Boris Elțin a revenit la tricolorul său alb-albastru-roșu. Dar apoi, Lukașenko – un președinte popular, tânăr la vremea respectivă – a revenit la simbolurile sovietice, cu sprijinul electoratului. Până în zilele noastre, stema țării include spice de grâu, o stea sovietică și soarele revoluției mondiale, razele sale strălucind pe un pământ întunecat. Are un anumit farmec retro.

Spre deosebire de Rusia anilor ’90, moștenirea industrială sovietică a Belarusului nu a fost privatizată peste noapte și împărțită între oligarhi ambițioși. Niciodată nu a existat prăpastia între bogați și săraci, așa cum se vede la Moscova și Kiev, iar statul a continuat să își îndeplinească în mod eficient funcția, chiar dacă la nivel mai mic.

Există însă o mulțime de cazinouri la Minsk pentru oaspeții din Rusia și un parc de inovații pentru sectorul IT.
Belarus are o zonă economică specială care a atras capitalul chinez, chiar și în cadrul companiilor administrate de stat, forța de muncă este ținută în picioare cu contracte care pot fi reziliate anual, de parcă țara ar fi introdus un turbo-capitalism. Există cafenele de lux și legături strânse cu Uniunea Europeană, Rusia și Ucraina.

În schimb , la televizor protestele sunt afișate drept acțiuni extrem de violente, la care iau parte naționaliști sângeroși. Cei care au ieșit în stradă în Belarus își primesc informațiile de pe aplicația de mesagerie Telegram. A fost singura care a continuat să funcționeze chiar și după ce accesul la Internet a fost blocat în ziua alegerilor. Deci, aceasta nu este o revoluție social media; este exclusiv o revoluție Telegram.

„Eu sunt cine sunt”

Lukașenko nu este un vorbitor rău, iar faptul că e dispus să lupte îl deosebește de omologul său ucrainean, Viktor Ianukovici, care nu a rezistat prea mult protestelor și a fugit în exil, în Rusia. Cu toate acestea, letargia atâtor ani de putere absolută se resimte. „Singurul său mesaj este:„ Eu sunt cine sunt și trebuie doar să mă acceptați ”, explică pentru Der Spiegel politologul Andrei Kazakevici.

Și acesta este poate cel mai uimitor lucru despre actuala prăbușire a lui Lukașenko. Încă de la începutul campaniei electorale, el a ales să se bazeze complet pe represiune, pe împiedicarea înregistrării candidaților opoziției și arestarea lor. Acum, este nevoit să compenseze tot ceea ce nu a reușit să facă înainte de alegeri.

Interesul Rusiei

Lukașenko însuși avertiza că, alături de guvernarea sa, independența belarușilor este în pericol. Paradoxal, are dreptate. Argumentul ar fi mai convingător dacă el însuși nu ar fi adus ajutor străin în țară. Într-o perioadă de doar câteva zile, el i-a cerut în mod repetat sprijin lui Vladimir Putin, afirmând că țara sa se află sub amenințarea Occidentului. Săptămâna aceasta, un avion folosit de șeful informațiilor interne ruse a fost la Minsk. Un convoi de vehicule nemarcate aparținând Gărzii Naționale Ruse a fost văzut conducând în direcția Belarusului. Se spune că jurnaliștii ruși au înlocuit personalul tehnologic de la televiziunea de stat din Belarus.

Nu este un secret că Putin, spre deosebire de UE, nu a criticat niciodată frauda electorală și represiunea din Belarus – și că nu este un susținător al răsturnării de la putere, prin proteste, a liderilor autocrați. După ce a pierdut Kievul în fața Occidentului, pentru Kremlin ar fi un coșmar să-l piardă și Minskul.
Pe de altă parte, Rusia nu este interesată să parieze totul pe o singură carte. Opoziția nu este cu totul anti-rusă. Bancherul Babariko, cel mai consecvent candidat la opoziție, și-a petrecut aproape întreaga carieră lucrând pentru o filială a companiei rusești Gazprom.

„Un transfer de putere pe cale pașnică ar fi, de asemenea, în interesul Rusiei”, spune un fost ministru din Belarus, Evgheni Latușko. Dacă Putin va începe să facă pe polițistul pentru un autocrat eșuat, va pierde din simpatie și la Minsk și acasă” , afirmă acesta.

Dar Lukashenko se agață de putere. „În vremea când eram încă ministru, mi-a spus odată la telefon: „Dacă mă trădați, vă voi sugruma cu propriile mâini.”

Psihoterapie de grup

Dacă presiunea din stradă nu continuă, balanța s-ar putea înclina în favoarea lui Lukașenko. În urma euforiei oamenilor, el încearcă acum să strângă șurubul, suprimând grevele și răspândind.

Rusia oferă sprijin de facto și arată cu degetul spre Occident. Europa este interesată doar de geopolitică, a afirmat recent ministrul rus de externe, Sergey Lavrov.

Nu este însă clar pentru nimeni, nici pentru protestatari, nici pentru Lukașenko, cum se vor termina lucrurile.