Actualele evenimente din Belarus atrag un maxim de atenție în Rusia. Uneori le este dificil specialiștilor să-i explice publicului că lucruri pe care cetățenii le văd cu proprii lor ochi nu există de fapt. Starea disonanței cognitive devine parte a percepției generale a tabloului, se arată într-un material publicat de Pravda.
Tradițiile agitatorilor și propagandiștilor erei sovietice se integrează frumos în paradigma informațională atât din Rusia, cât și din Belarus. În numele unor „obiective mai înalte”, posturile TV de stat pot anunța că Pământul e plat din perspectiva Belarusului, că printre protestatari nu se află decât drogați și alcoolici și că serviciile secrete occidentale sunt cele care înfundă an de an canalizarea orașelor cu gunoaie pentru a provoca inundații.
Cu toate acestea, protestele cetățenilor belaruși, care se îndoiesc de validitatea rezultatelor ultimelor alegeri prezidențiale din țară, au dezorientat cumva mașinăriile propagandistice, deopotrivă în Rusia și Belarus, și au dezvăluit câteva contradicții evidente:
- Alexander Lukașenko a fost declarat învingător, dar reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale din Belarus și cetățeni cu convingeri politice diferite au cerut în unanimitate ca el să părăsească scena politică;
- presa de stat, de ambele părți ale graniței ruso-belaruse, a refuzat să bage în seamă protestele de masă din primele zile de după alegeri, deși locuitorii Minskului cu greu își pot aminti vreun moment în care atât de mulți oameni au mai ieșit pe străzile orașului;
- lozincile naționaliste și anti-rusești care au fost proiectate nu se pot vedea nicăieri;
- nu există în opoziție grupări nici organizate, nici mai mult sau mai puțin structurate;
- presa spune că protestatarii sunt plătiți pentru ce fac, pe când mulți cetățeni belaruși afirmă că Lukașenko e de fapt cel care plătește oameni de rând pentru a-l susține la mitingurile lui.
Autoritățile vorbesc despre un conflict care a dezbinat societatea belarusă, când de fapt conflictul are loc între cetățeni și șeful statului, scrie Pravda.
Pe fondul acestei întregi propagande, care nu poate să producă filmări decât despre viitorul de neinvidiat al țării în absența lui Lukașenko, actualul președinte a reluat povești de groază despre următoarele:
- tancuri NATO la graniță;
- colapsul țării;
- război civil;
- anexarea Belarusului de state vecine.
Notele de autoritarism au fost urmate de reînvierea unor vechi metode sovietice, inclusiv metode de politică informațională. Rolul jurnalismului de informator nepărtinitor al publicului, care în statele democratice îi este atribuit presei independente prin politica ei editorială, este redus gradual.
Evident, nu există așa ceva precum presă absolut independentă. Economic, ea depinde de patroni și acționari. Totuși, pentru a-și păstra nucleul audienței ei loiale și pentru a câștiga și mai multă, ea este pur și simplu forțată să relateze despre toate evenimentele, cu multiplele lor fațete. În caz contrar, telespectatorii sau cititorii vor pleca la concurență.
Din nefericire, politicienii care ajung în poziții de vârf ale statului în cariera lor nu pot menține mereu un echilibru între interesele publice și ambițiile lor personale. În unele țări, în care există o reală separare a puterilor în stat, iar nu doar declarată, orice manifestări de bonapartism sunt neutralizate automat de către însuși sistemul statului.
În alte țări, publicul este nevoit să le reamintească autoritățile că există niște reguli ce nu trebuie încălcate. Una dintre acele reguli spune că cetățenii țării sunt puterea supremă într-un stat democratic. Cu alte cuvinte, poporul este cel care decide cine este, încotro se duce și cu ce se scop.
Elitele politice și liderii lor pot formula propuneri proprii, dar poporului îi revine să aleagă și să decidă. Imediat ce o astfel de schemă este violată, orice fel de stabilitate a structurii iese din discuție.
Toții șefii de stat sunt la fel de fericiți sau nefericiți în munca lor. Un foarte competent și experimentat jurist rus a remarcat că dacă președintele României, Nicolae Ceaușescu, ar fi abolit pedeapsa capitală, așa cum îi ceruseră puterile occidentale, soarta lui ar fi fost alta. Inutil să mai spunem că un conducător de țară nu ar trebui niciodată să-și trateze compatrioții ca pe un inamic care i-a invadat țara.
Întotdeauna există o cale sigură de ieșire, din orice impas. Acea cale de ieșire se află fix acolo unde a fost și intrarea. E trist totuși că, de-a lungul mileniilor de existență ale comunității umane și secolelor de construcție statală, lecțiile învățate nu le-au fost de folosință tuturor conducătorilor. George Bernard Shaw observa cândva că: „Unica lecție a istoriei e aceea că oamenii nu învață niciodată lecțiile istoriei”.