În ţările „mari băutoare de bere“, cum e cazul Germaniei sau al Cehiei, fiecare local serios are datoria să-şi producă propria bere. În România, iniţiativele de acest fel sunt considerate fie prea scumpe, fie prea obositoare.
Când am început documentarea pentru acest articol, credeam că voi bea câte o halbă de „bere a casei“ cu proprietarii a măcar trei localuri, despre care ştiam că îşi produc singuri berea. M-am înşelat. Cel mai celebru local de gen, Becker Brau, şi-a închis porţile la finalul lui 2009. În ciuda preţurilor destul de mari şi a faptului că era localizată departe de centru (la intrarea în cartierul Rahova), berăria făcuse istorie printre bucureşteni. Prin 2007, terenul pe care fusese construit localul a fost revendicat, iar proprietarii, familia Becker, au decis să se mute într-o zonă mai prietenoasă, prin apropierea de centru. Opţiunea nu a fost agreată de clienţi, care s-au rărit de la zi la zi, acuzând serviciile tot mai proaste. Poveste, deci, cu final nefericit.
În mod firesc, următorul popas ar fi trebuit să fie Caru cu Bere. Dacă treci pragul celui mai frumos şi celebru restaurant bucureştean, e păcat să nu bei măcar o halbă din Berea Casei. Aşa gândesc, se pare, cei mai mulţi clienţi ai Carului, din moment ce peste 90% din totalul berii vândute în localul de pe Stavropoleos este fabricat după reţeta proprie. Doar că da, reţeta e proprie, dar instalaţia de producţie nu este nici pe departe ascunsă în subsolul restaurantului, ci în Pantelimon, la fabrica URBB (producătorul local al Tuborg şi Carlsberg).
În final, din berărie în berărie, realizezi că titulatura este utilizată de o mulţime de localuri, doar că în sensul de bar în care doar se consumă, nu se şi fabrică bere. O singură excepţie: Berestroika, local deschis la finele anului trecut în zona Bulevardului Unirii. Adică, aproape cinic, în zona unde şi-a dat duhul Becker Brau.
În final, am reuşit, aşadar, să beau o halbă cu un proprietar de berărie, Florin Stoian. Şi am aflat şi de unde această penurie de mici berari în România. În primul rând, pentru că echipamentele necesare sunt foarte scumpe. „Când ne-am gândit să facem berărie, ne încântase o instalaţie de 600.000 de euro. Ne-am calmat între timp, iar cea cu care lucrăm acum a costat cam 270.000 de euro.“ Apoi, pentru că „deşi aşa se zice, românii nu sunt mari băutori de bere. În Austria, oamenii beau un pahar-două şi în pauza de masă, ceea ce, la noi, evident că nu e cazul.“
Povestea berii in house
Florin Stoian şi partenerul său, Florin Gugiu, nu au lucrat niciodată în vreo fabrică de bere. Dimpotrivă, au avut, până de curând, o firmă de distribuţie de cartele de telefonie mobilă. Când au închis-o, „aveam destui bani cât să nu fim nevoiţi să lucrăm şi, luni de zile, ne-am plimbat prin Germania şi Austria.“ Experienţa berăriilor de aici le-a şi dat ideea pentru Berestroika. Acum, produc singuri trei tipuri de bere: blondă, neagră şi roşie. Toate ingredientele sunt aduse din Austria, o dată la şase luni.
„Spre deosebire de berea din comerţ, cea produsă aici nu are niciodată acelaşi gust, ceea ce poate fi o problemă pentru unii clienţi. Berea, cu cât stă mai mult la fermentat, cu atât e mai bună. Prin urmare, băutura pe care-am servit-o în prima săptămână de la deschiderea restaurantului stătuse mult şi era extraordinară. După, evident că n-am mai putut-o păstra la fel de mult, şi unii clienţi au fost nemulţumiţi.“ Acum, la nouă luni de la deschiderea localului, au planuri mari: să se extindă în franciză şi să importe beri rare din Cehia şi Slovacia.
În curând vor avea însă concurenţă puternică: Dragoş Petrescu, proprietarul restaurantelor Caru cu bere, City Grill şi Buongiorno, promite că în toamnă va deschide City Grill Beer Garden, restaurant în care berea casei chiar va fi produsă „în casă“, după ce a investit circa 200.000 de euro pentru achiziţionarea echipamentelor de fabricare a berii.
