Un vechi principiu jurnalistic consideră că interesul oamenilor se manifestă dinspre exterior spre interior. Este lumea un loc sigur? Partea de lume în care trăiesc, țara mea, este în regulă? Dar imediata mea vecinătate ce surprize s-ar putea să-mi ofere? Realitatea este că, în ciuda logicii evidente din spatele acestei judecăți, situația este cu totul alta.
Țara în care trăim o duce mai bine decât oricând altcândva în istorie. Cu toate acestea, oamenii ei par a fi mai nemulțumiți decât oricând. Ba chiar am fost martor, prin intermediul televizorului, la mărturiile unor oameni care spun că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, pentru că în timpul dictaturii se puteau rezolva o mulțime de probleme, dacă voia șeful cel mare. Era nevoie doar de o scrisoare bine ticluită ca să primești butelie, să ți se instaleze linie telefonică sau chiar – în caz că erai bine înșurubat – să se tragă conductă de gaz la tine pe stradă. Iar toate acestea erau cu atât mai binevenite cu cât cei din jurul tău nu aveau acces la ele.
Efectul beneficiilor nemeritate și obținute prin pupincurism acolo unde "trebuie" nu numai că nu a dispărut, dar este mai actual decât a fost vreodată. Dacă ar trăi, vechii activiști din jurul lui Gheorghiu Dej s-ar închina cu două mâini, pe furiș, fără să le vină se creadă. "Omul nou", în cele mai nocive și mai nefolositoare forme ale sale, umblă pe două picioare și apare la televizor în România de azi.
Din păcate, țara în care trăim se află la mare distanță de nivelul mediu al Europei. Un studiu PISA (The Programme for International Student Assessment) publicat de curând arată că ne aflăm în coada listei în ceea ce privește inteligența – lingvistică, matematică sau științifică – între popoarele bătrânului continent. Cu cât suntem mai jos pe lista asta, cu atât mai credibile ne par textele unora precum Dan Puric, cum că am fi nedreptățiți de toată lumea, noi, poporul ales de zei. Cu cât e mai slabă prestația noastră în lumea reală, cu atât ne fandosim mai exagerat în cea imaginară, stăpânită de zeități ciudate precum Zamolxes, care nu are nimic împotriva faptului că umblă la braț cu Iisus și Fecioara Maria.
Cum va fi 2017? Dacă vecinul de palier își va mai scutura fața de masă plină cu resturi alimentare pe geam, va fi rău. Dacă Ecaterina Andronescu va rămâne eminența cenușie a educației românești, anul care tocmai începe va fi fi unul prost. Dacă Donald Trump va reuși să-și impună filozofia la nivel de politică de stat a SUA, va fi o catastrofă. Speranța, însă, moare ultima. Bine ai venit, 2017!
CLAUDIU ȘERBAN,
director editorial
