Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din Budești Josani e unul dintre acele locuri. Nu doar un lăcaș de rugăciune, ci o lecție tăcută despre timp, credință și meșteșug. A fost ridicată în 1643 și este una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Maramureș. Astăzi, face parte din patrimoniul mondial UNESCO.
Între bârnele ei groase de stejar se păstrează nu doar mirosul de rășină și fum vechi, ci și urme de povești vechi: despre haiduci, voievozi și o credință care nu s-a lăsat niciodată învinsă.
Am ajuns aici cu ocazia unui infotrip, Redescoperă Maramureșul, organizat de Asociația Națională a Agențiilor de Turism (ANAT) și a Consiliului Județean Maramureș.Vizita am facut-o la începutul lui Aprilie, când curtea bisericii părea că respiră odată cu primăvara.
Măriuca Verdeș: „Să nu lăsăm bisericile vechi să devină muzee”
Printre cei care ne-au întâmpinat, s-a aflat și Măriuca Verdeș, interpretă de muzică tradițională și una dintre cele mai vii punți între trecut și prezent. Cu glasul ei limpede, a făcut ca lemnul bisericii să vibreze din nou, iar emoția momentului a fost dublată de un gând rostit cu simplitate și profunzime: „Să nu lăsăm bisericile vechi să devină muzee.”
Cuvintele ei, rostite din inimă, au prins rădăcini în sufletul celor care o ascultau. „Dacă am o siré în mine,” a spus ea, „e datorită faptului că m-au chemat strămoșii acasă să trăiesc pentru ei. Ei, chiar dacă stau în pământ, mi-au lăsat ceva care nu rămâne uitat.” Și, privind în jur, în liniștea grea și senină a locului, înțelegeai că avea dreptate: biserica aceasta e mai mult decât o zidire, e o prezență.
Budești, un colț de Maramureș care nu s-a pierdut
Așezat în inima Maramureșului istoric, satul Budești se întinde de-a lungul văii Cosăului, într-un peisaj de poveste cu dealuri domoale, fânețe și gospodării păstrate parcă din alte vremuri. Este un sat care și-a păstrat sufletul viu, în care meșteșugurile, portul și vorba moștenită din bătrâni se simt încă la fiecare pas.
Biserica „Sf. Nicolae” din Budești Josani se află în partea de jos a satului, pe o ridicătură de pământ care o face vizibilă de departe, ca o strajă tăcută peste casele din jur. Construită din bârne masive de stejar și acoperită cu șindrilă, biserica impresionează nu doar prin vechime, ci și prin armonia cu peisajul, ca și cum ar fi crescut acolo, din pământul satului, odată cu prima rugăciune rostită de oameni.
Satul Budești este documentat încă din anul 1361, fiind una dintre cele mai vechi așezări din zona Maramureșului. De-a lungul secolelor, a fost un centru important pentru comunitățile românești din regiune, păstrându-și identitatea și autonomia în vremuri de schimbări politice și presiuni religioase.
Vatra satului este marcată de case tradiționale din lemn, multe dintre ele ridicate pe temelii de piatră, cu porți sculptate care poartă semnele unei spiritualități profunde și a unei arte populare rafinate. În acest decor încărcat de istorie, biserica din Josani nu este doar un lăcaș de cult, ci un simbol al continuității și al rezistenței prin credință și cultură.
Printre presiuni și vremuri grele, un lăcaș care a rămas în picioare
Biserica „Sfântul Nicolae” din Budești Josani a fost ridicată în anul 1643, după cum indică inscripția de pe ancadramentul ușii de intrare. Este una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Maramureș păstrate până astăzi în forma lor aproape originală.
Construcția sa a fost posibilă datorită contribuției comunității locale și a meșterilor tâmplari pricepuți, care au ridicat lăcașul fără cuie, doar cu îmbinări din lemn, folosind stejar tăiat și pregătit cu grijă. Acest tip de construcție, specific zonei, nu este doar un act de măiestrie, ci și o expresie a respectului față de natură și divinitate.
Ridicarea bisericii a avut loc într-o perioadă tulbure din istoria Transilvaniei, marcată de tensiuni religioase și politice. Pentru românii ortodocși din Maramureș, bisericile de lemn erau nu doar locuri de rugăciune, ci și refugii de identitate, martori tăcuți ai rezistenței spirituale.
Alegerea hramului Sfântului Nicolae, protector al celor nevoiași și apărător al dreptății, spune și ea multe despre nădejdile și aspirațiile celor care au clădit acest lăcaș. Cu timpul, biserica avea să devină nu doar centrul vieții religioase din Budești Josani, ci și o păstrătoare de documente, obiecte de cult și povești transmise din generație în generație.
Pe urmele lui Pintea Viteazul
Numele lui Pintea Viteazul este rostit cu o anumită mândrie în Maramureș, nu doar pentru faptele sale de curaj, ci pentru ceea ce a însemnat el pentru oamenii de aici: un apărător al celor mulți, un haiduc cu suflet de voievod, un om al dreptății într-o lume nedreaptă.
Născut în 1670, în satul Măgoaja (astăzi în județul Cluj), Pintea și-a purtat pașii adesea prin Maramureș, unde se spune că a avut aliați, prieteni și chiar rude. Legenda spune că el ar fi trecut adesea prin Budești și că ar fi participat la apărarea satelor din zonă în fața incursiunilor străine. Iar amintirea prezenței sale aici nu a rămas doar în povești.
Cea mai concretă dovadă a legăturii lui cu biserica „Sf. Nicolae” este o piesă de o valoare istorică rară: o cămașă de zale care, conform tradiției, i-ar fi aparținut haiducului și care este păstrată până astăzi în pronaosul bisericii.
Obiectul, impresionant prin lucrătura sa, nu este doar o relicvă de război, ci un simbol al rezistenței și al legăturii profunde dintre eroul popular și comunitatea din Budești. În tăcerea lăcașului, această armură pare să vegheze și astăzi asupra celor care îi trec pragul, un ecou metalic al unei istorii în care curajul și credința mergeau mână în mână.
Pintea Viteazul nu a fost un simplu răzvrătit, ci un personaj cu o viziune clară asupra dreptății. A adunat în jurul lui oameni simpli, țărani, păstori, meșteșugari, și a luptat împotriva abuzurilor nobilimii maghiare și a armatelor străine care asupreau satele românești.
A intrat în conștiința colectivă asemenea unui Robin Hood al Maramureșului, iar moartea sa, în 1703, în timpul unei confruntări cu trupele imperiale habsburgice, nu a făcut decât să întărească aura sa legendară. Budeștiul, cu biserica sa veche și cu zale lui Pintea păstrate cu sfințenie, este astăzi unul dintre puținele locuri în care mitul haiducului prinde rădăcini adânci în pământul real al istoriei.
Adam și Eva trăiesc printre noi
Privită de aproape, biserica „Sf. Nicolae” din Budești Josani uimește prin sobrietatea și eleganța arhitecturii sale, o expresie a simplității rafinate care definește spiritul maramureșean. Construită în întregime din bârne groase de stejar, cu o îmbinare meșteșugită a elementelor de lemn fără niciun cui metalic, biserica respectă canoanele arhitecturii tradiționale locale, dar le duce la un nivel de perfecțiune.
Turnul-clopotniță, înalt și zvelt, este decorat cu patru turnulețe mici în colțuri, simbolizând faptul că în sat se făcea judecată, iar comunitatea avea autonomie. Acoperișul dublu, învelit cu șindrilă, protejează pereții de intemperii, iar proporțiile construcției dau o senzație de echilibru și demnitate tăcută.
Interiorul bisericii păstrează picturi murale realizate în anul 1760 de zugravul Alexandru Ponehalski din Dragomirești. Deși timpul a lăsat urme vizibile peste culori, multe dintre scene se mai pot distinge și astăzi: chipuri de sfinți, fragmente din Patimile lui Hristos, Judecata de Apoi. Stilul este unul popular, naiv pe alocuri, dar cu o forță expresivă impresionantă, care vine din sinceritatea artistică și din adânca înrădăcinare religioasă a comunității.
O scenă impresionantă care se regăsește pe unul dintr pereții biserici este reprezentarea lui Adam și Eva ca și tărani maramureșeni: Eva torcând lână și Adam tăind lemne. Este o reprezentare simplă, dar profundă, care spune, fără cuvinte, că viața omului, cu truda și demnitatea ei, este în sine o formă de legătură cu divinul.
De-a lungul celor aproape patru secole de existență, biserica a trecut prin mai multe intervenții menite să o conserve fără a-i altera identitatea. Restaurările au fost realizate cu grijă, sub supravegherea specialiștilor în patrimoniu, mai ales după includerea în lista monumentelor UNESCO, în anul 1999.
Au fost înlocuite porțiuni de șindrilă, au fost tratate bârnele de lemn împotriva dăunătorilor, iar pictura murală a fost stabilizată pentru a preveni degradarea. Totuși, fiecare lucrare a păstrat regula nescrisă a locului: să nu strici ceea ce timpul a sfințit.
Biserica, martoră tăcută a rezistenței tainice
Ca orice loc care a trecut prin veacuri, biserica din Budești Josani a fost martora unor vremuri mai puțin blânde, în care credința și cultura românească au fost puse la încercare. În secolele XVII–XVIII, Transilvania era prinsă între Imperiul Habsburgic și valurile de presiune religioasă care încercau să impună unirea cu Biserica Romei. Deși mulți români au trecut la greco-catolicism, în Maramureș, rezistența a fost puternică, iar biserici ca cea din Budești au rămas stâlpi ai ortodoxiei. În acele timpuri, lăcașul nu era doar o biserică, ci un adăpost pentru identitatea unei comunități care refuza să renunțe la limba, credința și obiceiurile sale.
Mai târziu, în perioada comunistă, când biserica și religia au fost marginalizate, iar multe monumente au fost lăsate în paragină, biserica de lemn din Budești a supraviețuit și atunci — nu datorită autorităților, ci datorită oamenilor locului. Comunitatea a continuat să aibă grijă de ea, să-i calce pragul, să o repare cu mâinile lor, când și cum au putut.
A fost o tăcere activă, o formă de rezistență prin normalitate: părinți care și-au botezat copiii aici, bătrâni care au aprins lumânări la slujbele de duminică, tineri care s-au cununat sub acoperișul ei. În tăcerea acelor ani, biserica a rămas un spațiu în care oamenii și-au spus rugăciunile cu voce joasă, dar cu inimile deschise.
Faptul că a ajuns până la noi într-o stare atât de bine păstrată este, poate, cea mai bună dovadă că ceea ce e clădit cu suflet nu poate fi cu ușurință distrus.
Biserica care nu s-a închis, doar s-a așezat mai aproape de cer
Astăzi, biserica „Sfântul Nicolae” din Budești Josani nu este doar un monument încremenit în timp, ci un lăcaș viu, care își păstrează legătura cu oamenii locului. Deși slujbele religioase se mai oficiază doar ocazional, în special la marile sărbători, biserica rămâne un spațiu al reculegerii și al apartenenței.
Oamenii din sat îi calcă pragul cu același respect moștenit din generație în generație, iar turiștii care îi deschid ușa intră nu doar într-un spațiu sacru, ci într-o poveste vie a Maramureșului.
Pentru localnici, biserica rămâne centrul spiritual al comunității, un punct de reper, dar și un refugiu, un loc unde te poți opri, oricând, să-ți aduci aminte cine ești. Aceasta este o dovadă vie că tradiția nu trebuie conservată într-un muzeu, ci poate continua să trăiască în mijlocul comunității.
Într-o lume în care multe lucruri se schimbă de la o zi la alta, biserica din Budești ne arată că există și rădăcini care nu se smulg, ci se adâncesc în pământul credinței, al memoriei și al dragului de loc.
