În spiritul administratorului de cazinou care îl dă pe mâna poliţiei pe jucătorul de Blackjack bănuit că a memorat cărţile de joc, oamenii din BNR se grăbesc să strige hoţii atunci când cineva acţionează mai inteligent sau mai abil decât ei
A fost sau nu a fost? Aceasta este întrebarea care se tot repetă, cu o frecvenţă enervantă aş zice, din 2008 încoace, prin săli de conferinţă, camere de şedinţă şi redacţii de ziare. Au vrut sau nu au vrut “străinii” să curme liniştea oamenilor în costum negru din Strada Doamnei? A fost sau nu a fost un atac concertat şi prestabilit asupra monedei naţionale, leul? S-au înţeles ori nu s-au înţeles băncile din România să facă jocul giganţilor londonezi în detrimentul “interesului naţional”?.
La această ultimă întrebare a răspuns chiar o instituţie a statului, Consiliul Concurenţei arătând că nu a fost vorba despre nici o înţelegere în acel octombrie roşu(adică sângeros) din 2008.
Băncile active pe piaţa valutară nu au făcut decât să-şi urmeze propriul interes, fără a forma vreun cartel malefic menit să distrugă stabilitatea cu greu construită de cei ce poartă în spate o ţară-ntreagă şi-un popor. O spune Consiliul Concurenţei, singura instituţie abilitată să dea verdicte în ceea ce priveşte eventualele înţelegeri de piaţă. Despre aspectele tehnice legate de momentul 2008 au scris specialiştii. Pe bloguri şi nu numai şi-au prezentat argumentat opiniile mai toţi actorii şi, în plus, într-o ţară normală, concluzia dată de Consiliul Concurenţei ar trebui să pună capac oricăror discuţii cel puţin în ceea ce priveşte intenţiile şi acţiunile trezorierilor implicaţi în scandal.
Rămâne totuşi un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte modul în care reglementatorul vede piaţa pe care o arbitrează.
Din acest punct de vedere atitudinea Băncii Naţionale este comparabilă cu cea a unui administrator de cazinou rezultatul acţiunilor celor două tipuri de supraveghetori fiind, din păcate, acelaşi.
Cazinoul ne este prezentat ca un mediu dominat de regulile destinului, ale norocului în timp ce pieţele supravegheate de BNR sunt definite ca libere, adică controlate doar de voinţa actorilor implicaţi. În realitate, în ambele părţi avem de-a face cu un control strict şi în multe situaţii incorect şi absurd.
În spiritul administratorului de cazino care îl dă pe mâna poliţiei pe jucătorul de Blackjack bănuit doar că a memorat cărţile de joc, oamenii din BNR se grăbesc să strige hoţii aproape de fiecare dată când cineva se dovedeşte a fi mai inteligent sau mai abil decât ei.
Nicăieri în regulile jocului de Blackjack nu veţi găsi că memoratul cărţilor este interzis. Atunci când jocul este practicat liber, în afara mediului reglementat de casino, această regulă nu este valabilă. Cazinoul o impune însă şi o promovează în mod artificial ca regulă firească pentru că altfel şansa jucătorilor de a câştiga ar fi cu mult mai mare.
Tot aşa, noţiunea de “atac speculativ” nici nu ar trebui să existe pe o piaţă considerată liberă pentru că este absurd să acuzi pe cineva că vrea să facă profit folosind armele pe care le are la îndemână.
Până la urmă, în spatele acuzaţiilor venite dinspre BNR pare să se ascundă frustrarea de a fi scăpat piaţa din mână, fie şi doar pentru un moment. Strigătul “Atenţie, speculatori!” se traduce prin „ Atenţie, piaţă liberă!”.
Iar o piaţă valutară lăsată chiar liberă ar însemna, până la urmă, o scădere substanţială a influenţei BNR.
Banca Naţională şi-ar pierde astfel poate cel mai important atu în faţa lumii politice şi chiar al populaţiei obişnuite. Fără puterea de a mai controla cursul de schimb, BNR ar rămâne cu instrumente extrem de limitate pentru a compensa erorile şi furăciunile comise pe bandă rulantă de cei care administrează ţara la nivel Guvernamental şi legislativ. Dacă nu ar mai putea face asta, pe cale de consecinţă, încrederea de care se bucură BNR ar scădea substanţial, fapt care nu are cum să convină unei instituţii care a dat doi prim miniştri(unul doar desemnat), un ministru de finanţe şi un candidat la preşedinţie.