Erau atunci familii boierești care aveau pretenții feudale. Casele lor erau mici cetăți, un fel de stat în stat. Nici poliția, nici justiția domnească nu îndrăzneau să treacă pragul porții unui Ban sau unui Vornic, spune Ion Ghica.
Un asemenea drept nu era scris nicăieri, dar un funcționar care îndrăznea lua urgent bătaie de la argații boierului.
Rebelul boier Dudescu
Astfel, boierul Dudescu se punea uneori chiar împotriva Domnului și închidea porțile, putând să traiască luni întregi, cu familia, cu slugile și cu oamenii casei, între 80 și 100 de suflete, fără să aibă cea mai mica trebuință de cei de afară.
Avea mălai și făină în hambare, cămara gemea de tot felul de băcănii și de sărături, avea robi țigani, croitori, cizmari și franzelari…
Dacă Domnul, fără să fie sprijinit de Țarigrad, dușmănea pe vreun boier, acesta îl înfrunta în mijlocul Bucureștiului.
Alaiul Banului Dumitrache
De pildă, marele Ban Dumitrache Ghica nu mergea la curtea Domnului fanariot fără să fie urmat de un șir de 40-50 de trăsuri, în care se aflau oamenii și prietenii lui.
În asemenea împrejurări autoritatea părintească se afirma ca o necesitate imperioasă. Tinerii boieri, flăcăiandrii de la sfârșitul studiilor și așa zișii „feciori de curte”, de la începutul secolului al XIX-lea nu puteau fi decât niște fii foarte respectuoși. Toți copiii, era obiceiul, ca seara înainte de culcare, să sărute mâna tatălui.
În acele vremuri apăruseră „Coconul și feciorul de curte”, tânărul îmbrăcat în antereu lung, ce-i da aspect de cucoană, și cu ișlic greu pe cap, ce nu-i permitea să fie sprinten.
Acești tineri se plimbau, cu un bețișor subțire în mână, pe Podul Beilicului, actuala Cale Șerban Vodă, ulița principală a alaiurilor domnești care veneau de la mănăstirea Văcărești spre Curtea Domnească.
Foto: Palatul lui Dumitrache Ghica
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric
