Având în vedere actualul climat, se poate estima că toate marile companii cu tranzacții intra-grup semnificative vor experimenta un control fiscal al prețurilor de transfer în următorii trei, până probabil la cel mult cinci ani. Estimarea se bazează pe istoricul verificărilor, pe lista de priorități din planurile de control și, mai ales, pe interesul în creștere pentru această arie de business enunțat frecvent în ultimul timp.
Tocmai pentru că nu reprezintă o știință exactă, după cum admite chiar OECD, prețurile de transfer pot fi „exploatate” nu doar de companii, așa cum reclamă guvernele din întreaga lume, ci și de autorități care le pot folosi ca sursă importantă pentru alimentarea bugetelor. În acest context, companiile au nevoie să opereze pe un teritoriu cât mai previzibil, fundamentând cât mai temeinic prețurile utilizate astfel încât să evite obligații de plată suplimentare în cazul unui control.
Ce strategie ar putea să adopte?
Companiile din România au obligația să pregătească și să prezinte dosarul prețurilor de transfer în anumite condiții și la anumite termene – în funcție de valoarea tranzacțiilor intra-grup desfășurate și categoria de contribuabil din care fac parte. Practic, este vorba de procedurile stabilite de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin legislație secundară care au inclusiv rolul de a crea un cadru relativ previzibil pentru contribuabili.
Totuși, dosarul în sine reprezintă doar forma pe care autoritățile o impun contribuabililor pentru ca aceștia să documenteze prețul tranzacțiilor intra-grup și pe care contribuabilii la rândul lor îl folosesc, de cele mai multe ori, ca unic instrument pentru a își justifica prețurile practicate. În multe situații, un dosar bine fundamentat, bazat pe argumente corecte și solide, reduce la rândul lui riscul de ajustare a prețurilor de transfer. Fundamental însă justificarea prețurilor utilizate și raportarea acestora la nivelul unor prețuri de piață constituie esența acestei arii a fiscalități și pilonul principal pe care trebuie edificat inclusiv dosarul prețurilor de transfer.
Din acest motiv, companiile ar trebui să aibă în vedere această justificare nu doar atunci când își întocmesc documentația, respectiv după încheierea anului fiscal, ci și pe parcursul acestuia, pe măsură ce derulează tranzacțiile.
În acest fel, compania va putea consolida o politică de prețuri de transfer, care se poate formaliza într-un document de sine stătător sau poate în egală măsură să aibă doar rol de linii directoare interne care sunt avute în vedere când se stabilesc prețurile de transfer, însă care în ambele situații va crea premisele unui preț de transfer corect stabilit și pe cale de consecință a unui dosar de prețuri de transfer mult mai solid.
Pentru ca dosarul să fie un rezultat coerent este ideal, din perspectiva efortului depus versus rezultatele generate, ca aceste politici de prețuri de transfer să înglobeze linii directoare aferente tranzacțiilor uzuale, recurente și de valori relativ mari pentru a se evita necesitatea justificării ex post în cazul unor tranzacții care pot genera riscuri majore din perspectivă fiscală dacă prețurile de transfer practicate nu sunt corect stabilite.
Cum se definesc politicile de prețuri de transfer
Evident că elaborarea și implementarea acestor politici sunt dificile atât din cauza complexității domeniului, cât și a resurselor limitate umane și materiale de care dispun companiile – informații care de cele mai multe ori pot fi identificate doar în baze de date specializate sau personal calificat.
Însă, având în vedere că autoritățile impun într-un final companiilor să dovedească, într-o formă sau alta, faptul că tranzacțiile respectă prețul pieței, comportamentul preventiv poate elimina sau atenua sursele unor eventuale ajustări ale obligațiilor fiscale și practic este vorba într-o bună măsură de alocarea acestor resurse într-un anumit moment față de altul. Indiferent dacă sunt cauzate de neștiință sau de rea voință, abaterile prețurilor de la valoarea de piață atrag ajustări ale veniturilor și cheltuielilor companiei cu implicații negative ușor de intuit pentru business.
Stabilirea politicilor de prețuri de transfer implică în fapt o documentare ex ante, similară însă cu cea care se realizează în cadrul unui dosar de prețuri de transfer în secțiunile care vizează justificare în sine a prețurilor, aceea realizându-se așa cum am menționat deja însă ex post. Principalele aspecte vizate sunt:
- Definirea acelor tranzacții uzuale, recurente și cu valori relativ mari care pot genera riscuri majore
- Identificarea factorilor principali care pot influența prețurile de transfer având în vedere industria în care activează compania și modelul de afaceri al companiei
- Înțelegerea limitărilor dar și a instrumentelor existente la nivelul companiei pentru a putea fi avute în vederea unei implementări care să conducă la rezultate
- Stabilirea unor metodologii facil de urmărit, previzibile și care să conducă la rezultate corecte din perspectiva prețurilor de transfer generate
După cum spuneam, elaborarea politicilor de prețuri de transfer nu este simplă pe de o parte pentru că impune analiza unei serii de factori, așa cum am menționat mai sus, iar pe de altă parte pentru că legislația națională este limitată când vine vorba de îndrumarea pe care o oferă. Totuși, atuul important al legislației locale este armonizarea acesteia cu “cartea de căpătâi” a prețurilor de transfer și anume Liniile directoare OECD privind prețurile de transfer pentru companiile multinaționale și administrațiile fiscale (Ghidul OECD).
Prin urmare, conceperea politicilor trebuie să se raporteze la liniile directoare ale OECD din ghid. Paradoxal am putea spune, reglementările puține din Codul fiscal reprezintă un avantaj pentru companii întrucât forul internațional este incomparabil mai predictibil. Modificări esențiale ale cadrului de reglementare apar o dată la câțiva ani, după lungi dezbateri publice și nu pun, din acest motiv, companiile în situația de a avea de îndeplinit peste noapte obligații noi. În aceste condiții, planificarea este mult mai facilă decât dacă ar depinde doar de cadrul legislativ românesc.
Ar mai fi de menționat un aspect important al planificării politicilor de prețuri de transfer în perspectiva unui control. Un astfel de comportament va da dovada de diligență din partea contribuabililor care îi poate crea inspectorului fiscal o percepție pozitivă. Totodată, explicațiile care îi vor fi furnizate acestuia vor fi mai ușor de susținut atâta vreme cât au în spate o argumentație construită pe parcursul unui an.
În strânsă legătură cu această strategie este și solicitarea unui acord de preț în avans (APA) din partea autorităților fiscale, o companie care deține APA fiind scutită de orice justificare ulterioară în cadrul unui control fiscal întrucât a ajuns la un acord a priori cu autoritățile pentru tranzacțiile viitoare care sunt acoperite de respectivul APA.
În concluzie, planificarea riguroasă va genera o percepție pozitivă inspectorilor fiscali și o premisă validă că prețurile de transfer practicate cu respectarea regulilor din politică sunt la nivelul pieței. Toate aceste elemente înglobate în dosarul prețurilor de transfer vor diminua volumul de efort depus în întocmirea efectivă a acestuia și pot arăta că prețurile practicate în tranzacțiile intra-grup respectă principiul valorii de piață și nu sunt folosite pentru scăderea artificială a bazei impozabile.
Bogdan Barbu, Director Deloitte România