Spre deosebire de oamenii de afaceri americani, ologii prefăcuţi ai României înţeleg forţa unei imagini. Criza financiară oferă lecţii trăsnite: cerşetorii-escroci ai României ar putea da lecţii şefilor de mari companii din Vest. Acele personaje care, purtând zdrenţe, se prefac că au un handicap şi adună bani exploatând sentimentele caritabile ale românilor au măcar inspiraţia de a-şi parca maşinile scumpe departe de ochii lumii. Directorii companiilor auto s-au dus să
Spre deosebire de oamenii de afaceri americani, ologii prefăcuţi ai României înţeleg forţa unei imagini.
Criza financiară oferă lecţii trăsnite: cerşetorii-escroci ai României ar putea da lecţii şefilor de mari companii din Vest. Acele personaje care, purtând zdrenţe, se prefac că au un handicap şi adună bani exploatând sentimentele caritabile ale românilor au măcar inspiraţia de a-şi parca maşinile scumpe departe de ochii lumii. Directorii companiilor auto s-au dus săptămåna trecută la Washington, cu måna întinsă la Congresul american… cu avioane private. Spre deosebire de oamenii de afaceri americani, ologii prefăcuţi ai Romåniei înţeleg forţa unei imagini. Ei înţeleg că suspiciunea trecătorilor poate fi înmuiată cu un genunchi bine contorsionat sau cu lentile albe de contact peste ambii ochi. Ştiu că imaginea presupusului handicap e mai puternică decåt avertismentele despre cerşetorii şarlatani, atåta timp cåt publicul nu vede dovezile escrocheriei.
În miticul Vest este şocant cåt de mulţi şefi de firmă, oameni cu pretenţii de fini cunoscători ai imaginii propriei corporaţii, continuă să ignore importanţa mesajelor comunicate de gesturile lor. După ce membrii Legislativului american le-au bătut obrazul în episodul cu avioanele private, şefii de la General Motors, Chrysler şi Ford au dat un răspuns ţåfnos despre proceduri de siguranţă şi false controverse. Problema este că niciun argument, oricåt de raţional, nu poate şterge conotaţia de lăcomie nesimţită cimentată în conştiinţa publică de contrastul dintre avioanele private, care costă mii de dolari pe oră, şi nevoia aceloraşi companii de banii contribuabililor americani.
Exemplul avioanelor nu e singurul. Goldman Sachs şi UBS au anunţat, cu oarecare tam-tam, că şefii lor cei mai mari renunţă la bonusuri. Alte bănci probabil că le vor urma exemplul. În acest caz, problema este că semnificaţia gestului e diminuată de întårzierea cu care a fost făcut. După multe săptămåni de turbulenţă în pieţe, după injecţii de capital din banii statului, renunţarea la bonusuri reprezintă minimul gest pe care băncile îl pot face. În acest context, abia ideea că acelaşi gest ar putea reprezenta un sacrificiu este o dovadă de insolenţă. Întårzierea cu care a fost anunţată suspendarea bonusurilor sugerează mai degrabă un efort de a vedea dacă e absolut necesar acest lucru, înainte ca şefii cu pricina să se înduplece în faţa inevitabilului. Alături de incidente cu petreceri luxoase organizate la cåteva zile după falimentul unor companii, exemplele date mai sus prezintă un risc deloc de neglijat pentru sectorul corporatist. Încrederea în capacitatea pieţelor şi a liderilor lumii corporatiste de a genera prosperitate este deja şubredă. Amintirile efectelor dezastruoase ale implicării guvernelor în sectorul privat în anii ’60 şi ’70 sunt, treptat, înlocuite de experienţa recentă a lăcomiei capitaliste ieşite de sub control. Rezultatul: o posibilă întoarcere la statul paternalist şi un aparent entuziasm faţă de abilitatea guvernelor de a gestiona afaceri în vreme de criză.
Actuala criză dă noi dimensiuni gafelor de imagine, cu efecte la fel de negative asupra unor companii sau a unor industrii precum greşelile de strategie ale liderilor lor. Epoca erorilor trecute cu vederea a trecut, iar miza nu e cu nimic mai prejos decåt reputaţia sectorului corporatist.