Salvate de la faliment prin ajutoare masive de la stat, băncile americane se află din nou în situaţia de a acorda bancherilor stimulente financiare foarte mari, deşi acestea au fost acuzate în enumărate rânduri că stau la baza declanşării crizei. Mecanismul ar fi fost unul cât se poate de simplu: stimulentele se aflau în strânsă legătură cu performanţele şi profiturile obţinute. Din dorinţa de a câştiga cât mai mult, bancherii ar fi încercat să obţină profi
Salvate de la faliment prin ajutoare masive de la stat, băncile americane se află din nou în situaţia de a acorda bancherilor stimulente financiare foarte mari, deşi acestea au fost acuzate în enumărate rânduri că stau la baza declanşării crizei.
Mecanismul ar fi fost unul cât se poate de simplu: stimulentele se aflau în strânsă legătură cu performanţele şi profiturile obţinute. Din dorinţa de a câştiga cât mai mult, bancherii ar fi încercat să obţină profit cât mai mare pentru bănci şi astfel aceştia au ajuns să investească în produse bancare complexe, cu grad mare de risc, produse care s-au dovedit ulterior a fi fatale pentru bănci şi pentru sistemul bancar în ansamblu.
Un studiu efectuat de către doi profesori americani arată că deciziile care s-au luat de către bancheri înainte de criză nu au fost luate decât în ideea că sunt cele mai bune şi că vor duce la prosperitatea băncii.
Studiul pleacă de la ideea că majoritatea preşedinţilor de bancă sau a directorilor generali deţineau şi un portofoliu de acţiuni în cadrul băncilor respective. În cazul în care ar fi simţit vreun pericol, în mod sigur şi-ar fi vândut acţiunile, însă, conform studiului, aproape toţi şefii marilor bănci americane au pierdut nu mai puţin de 30 de milioane de dolari, păstrându-şi acţiunile.
Studiul efectuat de René Stulz de la Ohio State University şi Rüdiger Fahlenbrach vine într-un moment în care dezbaterile privind sistemul de salarizare a bancherilor este din nou în vizorul autorităţilor de reglementare.