Ţările din noua Europă încearcă să-şi păstreze tradiţiile păcălind acribia exagerată a funcţionarilor europeni. Cel de la care cumpăr telemea de ani de zile mă întreabă de fiecare dată ce mai ştiu: îi mai lasă Uniunea Europeană să producă brânza lor tradiţională sau îi vor obliga să treacă doar la produse pasteurizate, cu laptele tratat termic? Ştie că eu apreciez produsul lui, făcut tradiţional, aşa cum procedau ciobanii şi în urmă cu sute de ani şi, înt
Ţările din noua Europă încearcă să-şi păstreze tradiţiile păcălind acribia exagerată a funcţionarilor europeni.
Cel de la care cumpăr telemea de ani de zile mă întreabă de fiecare dată ce mai ştiu: îi mai lasă Uniunea Europeană să producă brânza lor tradiţională sau îi vor obliga să treacă doar la produse pasteurizate, cu laptele tratat termic? Ştie că eu apreciez produsul lui, făcut tradiţional, aşa cum procedau ciobanii şi în urmă cu sute de ani şi, într-un fel, mă consideră aliatul lui. Aşa şi sunt! Cred că unele norme europene, pe care negociatorii noştri s-au grăbit să le accepte, sunt exagerate.
Eu, unul, vreau să mănånc brånză făcută aşa cum ştiu ciobanii din Mărginimea Sibiului. I-am povestit ce au făcut nişte polonezi ca să fenteze rigorile europenilor: cånd li s-a mai interzis să våndă produsul lor tradiţional, cåţiva polonezi cu clientelă stabilă (cum are şi omul meu din piaţă) au pus un afiş – „brånză pentru pisici“. Vechii clienţi ştiau că e brånză bătrånească, iar respectivii negustori erau acoperiţi în faţa controalelor. Nu ştiu dacă o fi adevărat, dar ca poveste e frumoasă şi are tålcul ei: ţările din noua Europă încearcă să-şi păstreze tradiţiile păcălind acribia exagerată a funcţionarilor europeni. Sper ca pånă la urmă omul meu de la care cumpăr brånză să-şi găsească liniştea, să nu mai stea cu frica în sån că, în curånd, cineva îi va interzice să fabrice telemeaua aşa cum ştie el de la moşii şi strămoşii lui.
Asta nu înseamnă că tot ce ne cere Europa este o aiureală. Chiar dacă veşnicia s-a născut la sat, ţăranii au încă multe obiceiuri care îi ţin departe de piaţă, trăind într-un fel de economie naturală (adică producåndu-şi în curte tot ce au nevoie), iar asta este sinonim cu sărăcia. Înainte de ‘89, un ţăran care creştea cåţiva porci tăia unul la Crăciun, vindea vreo trei în obor şi banii îi ajungeau pentru un an întreg. Acum, aşa ceva nu mai e posibil şi ţăranul se simte nedreptăţit. Vrea ca statul să-i dea subvenţii pentru ca el să poată supravieţui un an din vånzarea cåtorva porci crescuţi, ce-i drept, cu hrană ecologică. Nu mai e posibil! Personal, particip în fiecare an la tăierea şi la pomana porcului; e o tradiţie la care ţin. Mi se pare că porcul crescut în curte are alt gust decåt cel de la supermarket. Dar în astfel de situaţii nu trebuie să cauţi randamente şi profit; creşterea animalelor devine un fel de hobby.
Nu poţi să fii rentabil crescånd trei porci, două vaci şi cinci oi, iluzionåndu-te că astfel ai o fermă şi statul trebuie să te ajute. Fermier – care produce pentru piaţă şi care trăieşte din aceste venituri – înseamnă, totuşi, altceva. Înseamnă specializare, producţie pe o scară mai mare, livrări constante etc. Şi, pentru asta, Europa ne dă bani. Ţăranul care vrea ca doar din vechea lui gospodărie să obţină venituri pentru un trai decent nu va reuşi. Nu pentru că Europa i-ar fi ostilă sau pentru că Guvernul îl neglijează, ci pentru că piaţa (de fapt noi, ceilalţi consumatori) vrea altceva. Iar cel care va trebui să se schimbe este ţăranul. Altfel înseamnă să faci agricultură doar de dragul aerului curat, dar nu vei obţine niciodată profit…