Săptămåna trecută a adus două ştiri care, aparent, se bat cap în cap. Prima citează un sondaj realizat de Thomson Reuters, conform căruia Romånia se situează pe locul întåi în topul celor mai vizate ţări din regiune pentru investiţii străine. A doua anunţă că Daimler a renunţat la intenţia de a deschide o fabrică în Romånia, alegånd să-şi ducă cele 800 de milioane de euro la vecinii unguri. Ambele veşti pică într-un moment în care austriecii de la Voestalpine deliberează dacă vor investi la noi, la bulgari sau la ucraineni nu mai puţin de şapte miliarde de euro într-o unitate de producţie a oţelului. O întrebare firească este dacă autorităţile romåne au mişcat ceva pentru a cåştiga această competiţie? Probabil că un guvern cu scaun la cap (să ne amintim, în ambele cazuri vorbim de investiţii uriaşe, iar Romånia are mare nevoie să-şi crească influxurile de capital străin, o importantă resursă pentru acoperirea deficitului de cont curent) ar fi desemnat rapid o echipă de lobby-işti destupaţi la minte, care să-i convingă pe austrieci şi pe nemţi că au numai de cåştigat dacă vor veni la noi, unde vor găsi o economie cu o creştere impetuoasă şi cu frumoase perspective. Să-i asigure că le vor pune la dispoziţie cel mai bun teren, că vor mai elimina din taxele aberante care descurajează investitorii şi că programul de construcţie a autostrăzilor va fi accelerat. Şi, uite aşa, investiţia Mercedes, de fapt dublă faţă de cele 800 de milioane de euro (pentru că ar fi atras investiţii în cascadă din partea furnizorilor de componente auto) poate că n-ar fi fost ratată dacă autorităţile ar fi depăşit păguboasa stare de prostraţie din cauza căreia, timp de  un deceniu, am tot pierdut investiţii în favoarea polonezilor, ungurilor sau cehilor. Este incontestabil faptul că Romånia a început în ultima vreme să mai recupereze, reuşind să atragă anual capital străin de şapte-opt miliarde de euro, dar, din păcate, distanţa considerabilă care ne separă de vecini, în loc să se micşoreze, tinde să se mărească. Måna de lucru ieftină şi calificată, atåta cåt mai e în ţară, nu poate reprezenta la nesfårşit un argument pentru atragerea investitorilor, care, iată, sunt gata să aleagă pieţe unde salariile au ajuns mai mari decåt la noi, dar unde urarea „bine aţi venit“ este susţinută de o infrastructură reală şi decentă, dar şi de o administraţie în pas cu zilele noastre. Concluzia este clară: cånd pui brånză în cursa de şoareci, lasă loc şi pentru şoarece.