Pentru a înțelege însă de ce a făcut UK acest pas e bine să ne amintim de marea dorință a liderului conservator Winston Churchill de a avea o piață comună. Ce s-a pus în loc? O uniune vamală și o monedă unică. Iar marea problemă a monedei e că paritățile pe baza cărora s-a aderat la ea au fost arbitrare.

În locul unui parteneriat s-a folosit un sistem de a instaura dominația unora. În lipsa monedelor proprii, statele își pot regla cu greutate diferențialul de productivitate și ajung ca unele să se îndatoreze la altele ce își instaurează supremația asupra lor. Sigur că regatul insular nu face parte din zona euro, și-a păstrat lira sterlină la insistențele premierului Margaret Thatcher, dar e deranjată de cei ce se impun – cu ajutorul reglementărilor și restricțiilor – în fața celor tratați ca state second hand. Asta contrazice filosofia britanică.

Din cauza respectivelor bariere, piața comună suferă la nivelul încurajării muncii, a economisirii și investițiilor, și, în general, al dezvoltării sinergice. Iată, deci, un spațiu comunitar fără niciun folos pentru Marea Britanie și de aceea a apărut Brexitul. Și nu prea știu de ce nu analizează nimeni chestiunea în această cheie, de ce nu se vorbește transparent de acest lucru în perioada alegerilor anticipate.

Ce nu se poate nega este că principiile solide ce ghidează Regatul Unit arată limpede care-i avantajul unei monarhii, în ciuda faptului că politicienii europeni și-au reamintit că Anglia e perfidul Albion.

Dar pentru a vedea clar unde este, de fapt, defecțiunea, în UK sau în UE, poate că ar fi bine să revedem și părerea Papei Francisc. El apreciază că impresia generală oferită de vechiul continent este cea a unei bunici, a unei Europe care nu mai este fecundă și vie. Și apropo de asta și de spusele lui Adam Smith potrivit cărora principala condiție pentru prosperitatea unei țări e creșterea numărului locuitorilor sai, merită remarcat că UE a reușit să plafoneze statele sănătoase  pe care le-a integrat.

În 1973, prospăt adoptată Irlanda avea o rată a fertilității (copii născuți de o femeie pe parcursul vieții) dublă față de media UE: 3,9. Iar în 1981 și 1986, când rata scădea la 1,5, Uniunea se hrănea din prospețimea Greciei, Spaniei și Portugaliei – țări în care, înainte de aderare, femeile aduceau pe lume doi copii. Valurile de extindere au conferit conducătorilor Vestului suficient răgaz pentru a elabora o strategie demografică și trecerea de la o dezvoltare extensivă la una intensivă, dar ei au preferat să birocratizeze și să hiperfiscalizeze UE. În locul unei piețe comune, așa cum visa Churchill, a ieșit o uniune vamală, iar spanioli si greci au ajuns din frunte la coada ratei fertilității.

Mai multe articole scrise de Ionuţ Bălan puteţi citi pe pe bloguluibalan.ro