Busolă Strategică mult prea îndreptată spre est. Documentul va fi semnat în primăvară
În cadrul unei dezbateri desfăşurate la Bruxelles cu privire la Busola Strategică, documentul care ar urma să fie semnat în luna martie și care cuprinde acea politica externă și de apărare despre care se tot spune că Europa are nevoie, diplomatul spaniol a indicat ipoteza unei intervenții ruse în interiorul granițelor ucrainene drept cea mai recentă dintre amenințările la adresa păcii de pe continent și a uitat de divizările în rândul celor 27 cu privire la răspunsul la adresa Moscovei, scrie Leonidio Paulo Ferreira pentru Diario de Noticias.
Pentru a înțelege felul în care Borrell ignoră realitatea, este suficient doar să ne gândim că Germania a refuzat să livreze arme Kievului împotriva Moscovei și că Franța, care își exercită președinția semestrială a UE, insistă asupra faptului că linia diplomatică mai poate rezolva conflictul dintre o Rusia care dorește ca vecinul din sud să se afle în sfera sa de influență sau cel puțin neutralizat și o Ucraină care dorește de facto să adere la NATO pentru că nu este reușește să o facă de jure și să se sustragă astfel ambițiilor hegemonice ale vecinului de nord.
Exagerate sau nu, riscurile ca un conflict ruso-ucrainean să implice alte țări există, iar în fața atâtor amenințări verbale, atâtor linii roșii de o parte şi de alta, orice scânteie poate provoca un incendiu, mai ales că de opt ani există un război în Donbass, regiune ucraineană vorbitoare de limbă rusă. Dar țările din UE care s-au aflat sub controlul Moscovei în timpul războiului rece, fie ca republici sovietice (cazul ţărilor baltice), fie ca membre ale Tratatului de la Varșovia (cazul Poloniei), sunt cele care dau dovadă de cea mai mare solidaritate cu Ucraina, reflectând neîncrederea istorică în Rusia. Iar alături acest bloc est-european se află Statele Unite și Regatul Unit, care întâmplător sunt țări membre NATO, dar nu UE, cea dintâi pentru că geografia o plasează pe alt continent, cea de-a doua pentru că guvernul său a decis astfel după un referendum care a pus capăt unei perioade de aproximativ patru decenii în calitate de membră.
Franța și Germania ies în evidență
Acum, întrucât Berlinul și Parisul, axa UE, ies în evidenţă prin reticența față de un conflict generalizat cu Rusia, ce unitate arată de fapt cei 27 în această chestiune? Și oare nu este o critică la adresa indicatorului mult prea îndreptat spre est recenta referire a ministrului apărării portughez cu privire la faptul că „Atlanticul esste cam absent” din documentul în curs de elaborare, care vorbește chiar despre Indo-Pacific, cunoscându-se faptul că João Gomes Cravinho a fost un susținător al necesității convergenței celor 27 în privinţa securității?
Declarațiile făcute de viceamiralul Kay-Achim Schönbach, acum fost șef al marinei germane, la o conferință în India, cu privire la ireversibilitatea anexării Crimeei de către Rusia și a minimizarii unei invadări a Ucrainei, au fost mult mediatizate, dar alte voci de la Berlin au arătat, de asemenea, o candoare surprinzătoare faţă de Vladimir Putin, precum Rolf Mützenich, liderul grupului parlamentar al SPD, partidul cancelarului Olaf Scholz, care a afirmat că înțelege „sentimentul de amenințare” al președintelui rus față de NATO. Și, la Paris, însuși președintele Emmanuel Macron insistă asupra formatului Normandia, care sub egida franco-germană încearcă să-i determine pe ruși și pe ucraineni să dialogheze în loc să bată tobe de război.
Pentru ca cei 27 să aibă succes în definirea unei politici externe și de securitate comună, care să le ofere o marjă proprie fără a renunța la NATO, tensiunea cu Rusia este chiar foarte departe de a fi astăzi cel mai bun teren: se bănuiește că există prea multă influență a amintirii războiului rece în reacțiile administrației prezidate de Joe Biden și, prin urmare, posibilitatea ca America să nu se cântărească într-adevăr echilibrele actuale ale Europei; în Regatul Unit, oricât s-ar vorbi despre o manevră de diversiune privind problemele interne ale lui Boris Johnson, ceea ce se trăiește este mai ales o clară diplomație de forţă post-Brexit; iar în Europa de Est există prea multe amintiri despre agresiunile ruse care modelează deciziile pentru a permite ca interesele strategice, deși legitime, ale câtorva țări să modeleze modalitatea de acțiune a întregii Europe.
