De ce m-am decis să scriu despre un subiect urât din istoria presei libere de după căderea comunismului? Pentru că ne aflăm, din nou, într-un moment în care societatea este împărțită în două, mustește ura, ipocrizia, fățărnicia.

În general, jurnaliștii se uită și încondeiază personajele puternice sau reprezentative din mediile politice, guvernamentale, medicale, educaționale, financiare, din mediul afacerilor private etc. Averile, viața personală, declarațiile acestora sunt mereu sub lupă și criticate la greu de editorialiști, formatori de opinie, vedete ale posturilor de televiziune, scrie Simona Ionescu pentru EVZ.

Din păcate, printre acești jurnaliști care critică vehement, dau verdicte dure, atrag oprobriului asupra unor vârfuri ale societății sau asupra unor situații ieșite din comun, se află și unii lipsiți de sinceritate, care mustesc de fățărnicie.

M-am săturat să-mi aud colegi de breaslă cum decid ce români trebuie tăvăliți mizerabil pentru vreo atitudine, opinie, acțiune, achiziție (cazul lui David Popovici e un ultim exemplu), în timp ce ei fac aceleași lucruri pe care le condamnă.

La acest tip de jurnaliști, formatori de opinie, responsabilitatea morală a fost înghițită de prefăcătorie. Își pun o mască de Jocker pentru public, pe care o dau jos când ies din lumina reflectoarelor sau după ce și-au publicat ultimul text „devastator”.

Cabotinul presei române

Revin la personajul pe care eu îl numesc „cabotinul presei române” după ce am descoperit că nu este jurnalistul pe care îl credeam. Lucram la ziare diferite, dar aveam ambii funcții similare în staful editorial. Banii câștigați din munca noastră însă erau diferiți. De la colegi de-ai acestuia, prieteni cu mine din timpul reportajelor de investigații făcute în teren, am aflat că șeful lor, pe lângă salariul de redactor șef adjunct, câștigă sume frumoase de la o firmă de publicitate, creată pe lângă ziar. Jurnaliștii erau nemulțumiți fiindcă era bătut în cuie că publicitatea era „adusă” pe contract doar de câțiva șefi, care își umflau veniturile cu comisioane.

Reporterii și redactorii muceau, în anii 90, circa 14 ore pe zi și cei care aflaseră de afacerea cu publicitatea erau siderați că își auzeau șefii plângându-se de greutățile pe care le au cu banii de salarii, deplasări, prime, cu susținerea ziarului privatizat de la stat, după revoluție.

La ziarul la care lucram, Evenimentul zilei, nu exista o asemenea practică. Aveam departament de publicitate, iar ziariștii își vedeau de treaba lor, fără contracte și comisioane. Așa era legal și deontologic.

Fățărnicia formatorului de opinie

Nu această situație mi l-a așezat în altă lumina pe șeful de la ziarul concurent, nici măcar atacurile succesive la adresa lui Ion Cristoiu și Evenimentului zilei, care deținea supremația tirajelor vândute de toată presa. Vălul s-a ridicat încet-încet, odată cu aflarea unor informații ce mi-au relevat fățărnicia personajului.

La începutul anilor 2000, formatorul de opinie se plângea într-o emisiune tv, alături de șeful său – directorul ziarului, că presa scrisă are multe greutăți, că va muri dacă ziarele tradiționale (gen Adevărul, România liberă, privatizate de la comuniști prin împărțirea de acțiuni angajaților) nu vor găsi un patron care să dețină puterea managerială.

A devenit celebră, peste ani, și povestea acestui jurnalist-șef, care e atât de modest și conectat la popor încât circulă cu o Dacie îmbătrânită și nu dă bani pe haine scumpe, preferând treningul atât pentru munca în redacție, cât și pentru partidele de tenis. Și cum să nu-l cred, când îl vedeam la volanul acestei mașini și știam că salariul meu nu-mi permite vreo extravaganță!

În anul 2003 s-a produs un eveniment tragic. Un accident de circulație dubios în care a murit un ziarist important. Presa era în doliu. Am plecat atunci la Breaza pentru o anchetă jurnalistică. Știam că victima accidentului avea acolo o vilă de vacanță. Acolo, la Breaza, mi-a apărut în toată splendoarea de demagog „săracul” meu coleg de breaslă, șofer de Dacia și acuzator al brumei de oameni de afaceri care apăruseră în România de tranziție.

Unul dintre vecinii directorului de ziar, victima accidentului, mi-a povestit cu cine venea acesta la vila sa. Unul dintre ei era formatorul de opinie, adjunctul ziaristului mort. Nu stătea în casa defunctului fiindcă avea și el vilă mai sus, pe deal. Urca cu Dacia? Nu, cu un jeep, dar omul nu știa dacă era al lui sau al redacției.  Nu mi-a venit să cred. Am primit confirmări apoi și de la o autoritate locală și de la alți brezeni. Cred că acela a fost momentul în care i-am pus eticheta de cabotinul presei române. Mai ales că se anunțase oficial că a devenit unul dintre acționarii majoritari ai ziarului la care lucra.

Jurnaliștii și destinul presei, la mâna demagogului cu Dacia

După alți câțiva ani, formatorul de opinie a devenit patron de gazetă și șeful Clubului care apăra interesele angajatorilor din presă. Dar, din când în când, această organizație mai trăgea de mânecă și câte un jurnalist. Robert Turcescu a fost unul din ei.

21 decembrie 2007. Era revoluție în presă. Accidentul ministrului Ludovic Orban, produs lângă Palatul Cotroceni, a împărțit jurnaliștii în două: unii care credeau că modul în care s-au comportat reporterii și realizatorii de la Realitatea tv au încălcat norme deontologice și n-au dovedit profesionalism – alții, inclusiv cei de la Realitatea și ziarul Cotidianul, credeau că au făcut o anchetă jurnalistică perfectă. La posturile tv și în editoriale din ziare, jurnaliștii se încontrau cu înverșunare. Robert Turcescu, realizator la Realitatea, a decis să-și facă treaba de jurnalist, s-a dezis de prietenia cu ”Ludovic” și a prezentat pe post convorbirea purtată cu acesta.

La telefon, „Ludovic” îi spunea prietenului sau „Robert”:

”Nu ți-e rușine un pic, mai nesimțitule? N-ai dram de bun simt, mă…Ai făcut un rahat din toată povestea asta. S-a demonstrat clar că am stat acolo că…un copil…normal. Spune! Ce ai împotriva mea? Tu ai fost până acum ca un procuror care lansa acuzații împotriva mea”.

Robert a spus că s-a hotărât să ne arate micimea ministrului căruia îi cere demisia, iar acesta se încăpățânează să nu și-o dea. Gestul lui Turcescu l-a supărat tare pe formatorul de opinie, devenit șef peste presă. El a afirmat pe post că respectiva conversație nu demonstrează vreo presiune exercitată asupra realizatorului emisiunii 100%. Drept urmare, Realitatea tv a anunțat că, în semn de protest, iese din celebrul Club.

Concluzie: Nu există „dumnezeii” presei care dețin adevărul absolut

Citiți, ascultați opinii diverse, informați-vă din mai multe surse. Nimeni nu deține adevărul absolut și nimeni nu are dreptate întotdeauna în judecarea sau caracterizarea unor personaje din viața publică. Nu aplaudați mai mult înjurăturile decât argumentele jurnaliștilor.

Învățați să simțiți fățărnicia, care vine frecvent la pachet cu violența verbală. Așa se produce manipularea. „Un om fățarnic are două fețe și niciun obraz”, spunea Nicolae Iorga.