Legea prevede că operele de artă majore şi monumentele istorice importante trebuie asigurate. Suma totală de care ar fi nevoie s-ar ridica, potrivit estimărilor unor experţi recunoscuţi, la patru-cinci miliarde de euro Protejarea patrimoniului cultural naţional este o problemă veche. Se pot aminti incendierea Bibliotecii Centrale Universitare şi deteriorarea mai multor tablouri de valoare de la Muzeul Naţional de Artă al României ori seria de două incendii de la Muzeul Satu
Legea prevede că operele de artă majore şi monumentele istorice importante trebuie asigurate. Suma totală de care ar fi nevoie s-ar ridica, potrivit estimărilor unor experţi recunoscuţi, la patru-cinci miliarde de euro
Protejarea patrimoniului cultural naţional este o problemă veche. Se pot aminti incendierea Bibliotecii Centrale Universitare şi deteriorarea mai multor tablouri de valoare de la Muzeul Naţional de Artă al României ori seria de două incendii de la Muzeul Satului. Soluţia ar fi ca bunurile culturale clasate în categoria de Tezaur – cele mai importante şi mai valoroase – să fie asigurate. Legea Muzeelor stipulează clar obligativitatea asigurării, cu prioritate pentru obiectele de tezaur, monumentele istorice, precum şi monumentele etnografice din muzeele în aer liber. Dar e aproape sigur că aceasta nu se va întâmpla.
Mai întâi de toate, ar trebui să existe un inventar complet al acestor bunuri. Ei bine, acesta nu există – şi sunt şanse bune ca procesul de clasare a operelor de tezaur să se lungească pe foarte mulţi ani. Din cele 90.000 de obiecte din colecţia Muzeului Ţăranului Român, spune Dan Ştefănescu, şef de secţie al MŢR, „aproximativ 10.000 sunt clasabile în categoria Tezaur. Până în prezent, sunt clasate 250.“ La fel, Muzeul Brukenthal deţine 1,7 milioane de piese, din care, afirmă Sabin Adrian Luca, directorul general al instituţiei, „poate zeci de mii sunt bunuri de tezaur, iar ritmul de clasare nu poate fi mai mare de trei-patru piese pe zi“.
Următoarea problemă este evaluarea: odată ce un exponat a fost clasat, pentru a fi asigurat ar trebui evaluat. Valoarea de inventar a operelor nu poate fi luată în calcul, spune Mihai Oroveanu, directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, deoarece este de obicei mult sub valoarea reală, de piaţă, fiind stabilită în absenţa unei evaluări. Ministerul Finanţelor se referă, de altfel, explicit la valoarea de piaţă: „Inventarierea patrimoniului cultural se face la valoarea actuală, denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei, conform normelor emise în acest scop de MFP“, declară Liliana Bolan, consultant al B&B Expert Com.
Iar evaluarea se loveşte de o problemă la fel de spinoasă: lipsa experţilor autohtoni, care, spune Sabin Luca, nu au experienţă în tranzacţiile de pe piaţa de artă. Soluţia aducerii unui expert străin, în opinia lui Oroveanu, poate să coste şi câteva zeci de mii de euro. (În străinătate, experţii au atribuţii notariale – şi, ca atare, sunt şi responsabili pentru ceea ce semnează – evaluări sau certificate de autenticitate.) Directorii de muzee deplâng situaţia: „obiectele nu sunt nici măcar evaluate în bani, ca să permită calcularea unei poliţe de asigurare“, declară şi Ana Barca, director de patrimoniu în cadrul Muzeului Satului. O încercare de remediere a acestei situaţii a venit, în 2003, din partea MCC, însă cei 124 de candidaţi care au primit titlul de expert în artă au fost intens contestaţi.
Piaţa de artă nu funcţionează
„La noi există experţi judiciari care n-au studii şi atribuie falşi Brâncuşi, la nişte preţuri revoltătoare“, declară Mihai Oroveanu. „Sunt foarte mulţi care profită de conjunctură şi umflă preţul operelor, fie pentru prestigiu (în cazul muzeelor), fie pentru ca proprietarul să se poată folosi de asta pentru a lua, de pildă, un împrumut la bancă.“ Pe de altă parte, piaţa, care ar trebui să reglementeze preţurile, nu funcţionează: „Evaluarea este greu de realizat, datorită faptului că aceste obiecte nu circulă internaţional, nu avem cote interne reale sau, dacă avem, sunt foarte volatile“, afirmă criticul de artă Tudor Octavian. Alt obstacol este faptul că Ministerul Culturii şi Cultelor (MCC) nu a emis normele metodologice care ar trebui să completeze prevederile legale de asigurare a obiectelor de tezaur.
Iar ultimul şi cel mai puternic argument este, evident, cel al banilor. „Dacă ar trebui să asigurăm toate cele 60.000 de obiecte, doar prima de asigurare ar reprezenta 30% din bugetul total“, spune Mircea Horţopan, director adjunct al Muzeului Peleş. „Dacă obiectele de patrimoniu ar fi evaluate şi asigurate la valoarea lor reală, muzeele româneşti şi-ar depăşi cu mult bugetele“, completează Mihai Dima, muzeograf al BNR. Pentru Aurora Stănescu, şef de comunicare la Muzeul Antipa, chiar şi factorul financiar păleşte în faţa funcţiilor specifice ale muzeului, „pe care banii nu le pot cumpăra“. „Dacă o piesă foarte rară a ars sau s-a degradat iremediabil, pe mine nu mă consolează dacă primesc 150.000 de euro“.
Prin urmare, muzeele noastre sunt obligate să respecte legea cu jumătăţi de măsură, iar singura împrejurare în care apelează la companiile de asigurări este atunci când organizează expoziţii temporare.
După lipsa banilor, a reglementărilor legale clare şi a experţilor în evaluare, inactivitatea hoţilor are rolul său în întârzierea încheierii de poliţe de asigurare. „De furturi nu am avut parte până acum, poate şi pentru că piesele noastre nu sunt prea tentante pe piaţă“, spune reprezentanta muzeului Antipa. Cosmin Ţapu, responsabil cu relaţiile cu publicul la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, tranşează problema chiar mai simplu: „Cine o să vină să fure din Casa Poporului?!“
În România nu există poliţe pentru opere de artă
„Problemele care fac din această linie de asigurare una specială ţin de imposibilitatea, cel puţin parţială, de a aduce bunul care a fost afectat în starea de dinaintea daunei sau de a-l înlocui cu unul similar“, afirmă Bogdan Hreapcă, directorul London Brokers. „Stabilirea sumei asigurate nu poate fi determinată pe principii clar stabilite tehnic. Pe de altă parte, poate fluctua la nivelul unui an de asigurare în funcţie de apetitul pieţei.“
„În România nu există poliţe de asigurare destinate exclusiv operelor de artă“, declară reprezentanţii casei de brokeraj în asigurări Marsh, companie britanică prezentă şi pe piaţa din România. „Pe plan internaţional, cea mai specializată piaţă de asigurări în privinţa valorilor de artă este cea londoneză (circa 90% din toate asigurările «fine art» din lume se plasează la Londra). Biroul Marsh din Londra are un departament specializat care poate negocia oferte pentru sume asigurate de până la 750 de milioane de dolari la locaţie şi 100 de milioane de dolari pentru bunurile aflate în tranzit. Poliţa de tip «fine art» acoperă toate riscurile şi, pe lângă despăgubirea daunelor rezultate din furt sau prin distrugere, poate acoperi şi costurile de restaurare şi deprecierea bunului asigurat.“
Asigurare de la „cui la cui“
Poliţele de asigurare destinate exclusiv operelor de artă datează în Vest de sute de ani. În schimb, în România, aceste poliţe sunt asimilate celor pentru bunuri, cu diferenţa că vorbim de bunuri culturale. Există două tipuri de asemenea asigurări: pentru expoziţiile itinerante (tip „perete la perete“ – obiectul este asigurat de la scoaterea sa din cui, de la locul iniţial de expunere, până la repunerea sa în noul spaţiu expoziţional şi înapoi la locul de origine) şi pentru cele permanente. Cele care predomină la noi sunt primele.
În această situaţie, instituţia care dă cu împrumut o anumită colecţie este obligată să încheie asigurări pentru întregul ansamblu de obiecte. De regulă, poliţa este, în acest caz, de 1% din valoarea colecţiei; Mihai Oroveanu precizează însă că această cotă poate varia între 1% şi 5% şi poate urca până la 7% din valoarea de piaţă a obiectelor asigurate, procentele fiind totuşi negociabile.
Există însă muzee prea sărace ca să achite chiar şi acel unic procent. „Ca să aducem aici o expoziţie, nu putem acoperi decât o parte din asigurare, aşa că suntem ajutaţi de fundaţiile care ne sprijină“, afirmă Cosmin Ţapu. Tot el povesteşte cum era să fie buni de plată, el şi „fundaţiile“, la începutul lunii trecute. „Acum avem mai multe lucrări din colecţia Société Générale, printre care şi un Warhol (Andy Warhol, figură de prim rang a mişcării pop art – n.r.). Pe drum, după Timişoara, dubiţa cu care erau transportate a făcut un accident, însă am scăpat uşor, doar două dintre lucrări s-au spart puţin.“ Există mai multe companii de asigurări româneşti care oferă poliţe pentru obiecte muzeale. Astfel, Asirom are în vigoare contracte de asigurare cu un număr de peste zece muzee din ţară; se acoperă toate riscurile, de la furt, incendiu şi inundaţie până la greve, boom sonic şi scurgerea accidentală a apei din instalaţiile automate de stingere a incendiului (sprinklere).
„Noi am avut asigurat un transport de tablouri de valoare de la castelul Peleş către o altă destinaţie. Au mai existat colaborări cu Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Naţional Cotroceni şi cu un client particular“, afirmă şi reprezentanţii Omniasig.
Un alt exemplu este Generali Asigurări, care a emis astfel de poliţe de asigurare pentru obiectele de artă aduse din Italia şi prezentate la Muzeul de Istorie din Capitală. În acest caz, suma asigurată a fost de 2,5 milioane de euro. Anual se vând circa 15 astfel de poliţe, iar valorile asigurate variază de la sute de mii de euro până la 30 de milioane de euro. La fel, Astra-Uniqa a încheiat poliţe pentru diverse opere de artă sau arheologice. Cea mai mare valoare asigurată a fost de 2,2 milioane de euro pentru o operă de artă.
Un alt tip de poliţă, destinată în mod exclusiv operelor de artă, este poliţa de răscumpărare. Aceasta are ca obiect susţinerea cheltuielilor de recuperare a obiectului furat. Poliţa de răscumpărare are prime foarte mari şi nu poate fi încheiată decât de marile muzee sau case de licitaţie, care pot îndeplini toate condiţiile de siguranţă impuse de asigurător. „Ca procent pentru o poliţă de răscumpărare se poate ajunge până la 10%-15% din suma la care este evaluat obiectul“, spune Bogdan Hreapcă.
Societăţile de asigurare sunt prudente
Dacă muzeele nu se grăbesc să îşi asigure valorile, unii colecţionari români le-au luat-o înainte: „Eu am încheiat poliţe de asigurări cu Omniasig“, declară A. Enea, colecţionar care ne-a rugat să nu îi publicăm numele complet, de teama hoţilor. „Le-am făcut fotografii, le-am evaluat singur şi le-am asigurat pe cele mai importante. Pentru anumite obiecte a trebuit să demonstrez că sunt evaluate la un preţ corect. Societăţile de asigurări sunt de regulă foarte prudente atunci când vine vorba de asigurarea unui obiect de artă.“ Plecăm, aşadar, de la un nivel foarte jos: „Cred că în România, procentul obiectelor de muzeu asigurate este spre zero. Mai degrabă s-au asigurat proprietarii de tablouri decât muzeele“, spune Gheorghe Grad, directorul brokerului de asigurări SRBA. Reprezentanţii Omniasig estimează proporţia exponatelor asigurate la sub 5%, în timp ce Dan Ştefănescu, de la MŢR, declară sec: „(mult) sub 1%“.
Însă perspectivele ar putea fi bune: „Asigurarea obiectelor din muzee este o adevărată industrie la nivel mondial şi cu siguranţă va ajunge la aceiaşi parametri şi pe piaţa din România în următorii ani, însă deocamdată evoluţia acestui domeniu este mai lentă“, spune Cătălin Stroe, manager divizie vânzări şi marketing al Asirom.
Cele mai valoroase tablouri din muzeele României
MUZEUL NAŢIONAL DE ARTĂ
Henri Matisse – Pictorul Pallady, Portret de bărbat, La Blouse Roumaine
Claude Monet – Bărci de pescari la Honfleur, Camille
Vincent van Gogh – Culegătoarea de morcovi
El Greco – Adoraţia păstorilor, Martiriul Sfântului Mauriciu, Logodna Fecioarei
Tintoretto – Portretul lui Marcantonio Barbaro, Bunavestire
Lucas Cranach cel Bătrân – Venus şi Amor, Madona cu pruncul
Jan van Eyck – Portret de bărbat cu inel
Albrecht Dürer – Sfânta Treime
MUZEUL BRUKENTHAL
Jan Brueghel – Închinarea magilor, Drum lângă pădure, Drum la marginea pădurii)
Lucas Cranach cel Bătrân – Maria cu Iisus şi Sfântul Ioan
Tizian – Ecce Homo
ACADEMIA ROMÂNĂ
Gustave Courbet – Portret de familie vârstnică
Auguste Renoir – Le Moulin de la Galette
Maurice Utrillo – Peisaj din Paris
MUZEUL PELEŞ
Gustav Klimt – 12 lucrări
Aventurile faimosului „Strigăt“
Cel mai răsunător jaf de la finalul secolului trecut a avut loc în 1994. Deşi a fost recuperată în scurt timp, „STRIGĂTUL“, opera pictorului norvegian Edvard Munch, nu fusese asigurată. Acest fapt, odată aflat, a suscitat indignarea opiniei publice şi promisiunile conducerii că greşeala nu se va repeta. Totuşi, lipsa fondurilor, aşa cum aveau să declare aceştia mai târziu, i-a determinat pe reprezentanţii muzeului să aleagă varianta investiţiei în sistemele de securitate: patru milioane de dolari. Cu toate acestea, zece ani mai târziu, „Strigătul“ era din nou furat, alături de o altă capodoperă a lui Munch, „Madonna“. Tablourile au fost recuperate abia în vara anului trecut. Nici acum nu au fost însă asigurate împotriva furtului, ci doar împotriva focului şi inundaţiilor.
Cum se protejează arta în lume
RISC Nu doar România este deficitară în ceea ce priveşte asigurările operelor de artă, dar şi majoritatea muzeelor de stat din Europa. Aici, diferenţa este făcută, însă, de sistemele de securitate aproape imbatabile. Totuşi, exemplul extrem vine din Marea Britanie, unde, în cazul muzeelor de stat, încheierea de asigurări de artă este interzisă. Excepţia a făcut-o Galeria Tate, care, pentru a-şi putea asigura colecţiile, a demonstrat că operele sale pot fi furate. La scurt timp după ce a obţinut aprobarea, au dispărut din galerie două tablouri semnate de JMW Turner, care fuseseră însă asigurate contra sumei de 24 de milioane de lire sterline.
EXEMPLU În SUA, însă, majoritatea muzeelor au asigurată întreaga colecţie, pentru toate tipurile de riscuri. Una dintre instituţiile care făcuse excepţie de la această regulă, Isabella Stewart Gardner Museum, din Boston, a avut parte, în 1990, de cel mai mare jaf de artă din istoria Americii: au fost furate 13 opere, în valoare de 500 de milioane de dolari.
CHILIPIR Valoarea poliţei de asigurare pentru o operă de un milion de euro este, de regulă, de 1.000 de euro anual. Aceasta este de 10-15 ori mai mică decât suma necesară pentru asigurarea unor bijuterii de aceeaşi valoare.
PIERDERI Până acum, peste 70.000 de opere de artă au fost furate şi nu au mai fost găsite. Cele mai „vânate“ lucrări de către hoţi sunt cele ale lui Pablo Picasso, Joan Miró şi Marc Chagall.
Coloana Infinitului
În 2005, la finalul procesului de renovare, piesa centrală a complexului Brâncuşi a fost evaluată de Ministerul Culturii la incredibila sumă de 10 miliarde de dolari.
Colecţia lui Carol I
Piesa de rezistenţă a Galeriei de Artă Europeană a Muzeului Naţional de Artă are o valoare de sute de milioane de dolari, după cum declară criticii. Expoziţia „a fost evaluată de curând“, susţine conducerea muzeului.
Pinacoteca Brukenthal
Responsabilii muzeului au ales să facă evaluarea colecţiei cu ajutorul experţilor străini. Lucrările din perioada şcolii flamande, de la Rubens la van Dyck, sunt de o valoare „uimitoare“, afirmă muzeografii.
Manuscrisele Orientale
Aflate la Biblioteca Academiei Române, cele 420 de manuscrise în limbile arabă, persană, turcă şi ebraică sunt imposibil de evaluat. Acestea sunt neprotejate, neevaluate şi chiar neinventariate.
Muzeul Satului
Nici după cele două incendii din ultimii 10 ani, care i-au răvăşit colecţia, muzeul nu a fost asigurat împotriva focului. Totuşi, reprezentanţii instituţiei spun că sistemul de securitate a fost mult îmbunătăţit.
Tezaurul de la Pietroasa
Descoperite în urmă cu 180 de ani, cele 12 piese din lotul iniţial de 22 sunt şi astăzi imposibil de evaluat, prin urmare nu sunt asigurate. Tezaurul a cunoscut o singură tentativă de furt, în urmă cu 150 de ani.
Colecţia Gustav Klimt
Cele 12 tablouri pe care Klimt le-a semnat la Palatul Peleş nu sunt asigurate. El este autorul „Portretului Adelei Bloch-Bauer III“, cea mai scumpă pictură vândută în lume: 135 de milioane de dolari.