Factura de import a gazelor naturale s-ar diminua cu cel puţin 100 milioane de dolari pe an dacă România ar avea un contract direct cu Gazprom, conform unei estimări a revistei Capital.
România a pierdut şi pierde sute de milioane de euro din cauză că nu achiziţionează direct, fără intermediari, gaze naturale din Rusia, susţine ministrul Economiei şi Finanţelor, Varujan Vosganian. Perfect adevărat, dacă ţinem cont de faptul că această situaţie durează de mai bine de zece ani. Problema lipsei contractelor de import de gaze încheiate direct cu gigantul rus Gazprom continuă să agite spiritele din politică. Motivul este evident: preţul gazelor reprezintă un subiect cu impact direct asupra capitalului de imagine.
Dincolo de aceste aspecte, trebuie analizat cu mai multă detaşare ceea ce înseamnă, din punctul de vedere al impactului în preţurile finale, faptul că importăm prin intermediari. Pentru aceasta, vom face un exerciţiu de evaluare care va da o imagine destul de aproximativă a sumelor pe care România le-ar economisi în cazul unor contracte directe. Spre exemplu, în luna ianuarie a acestui an, pentru gazele importate din Rusia, Germania a plătit 347 USD/1.000 mc, Franţa – 330 USD/1.000 mc, Ungaria – 349 USD/1.000 mc, Italia – 359 USD/ 1.000 mc. Pentru România, preţul gazelor din import pentru primul trimestru din 2008 este de 370 USD/1.000 mc. Luând ca reper Germania, pentru că importurile de gaze pe piaţa românească sunt realizate exclusiv de o companie mixtă ruso-germană, rezultă că la o diferenţă a preţurilor de import de circa 20 USD/1.000 mc, economia pe care ţara noastră ar realiza-o, pe un contract direct cu Gazprom, ar fi de circa 100 de milioane de dolari anual. Aceasta, în condiţiile unui import anual de cinci miliarde mc, cât a fost în 2007, şi în ipoteza că am obţine un aranjament de preţ similar cu cel al Germaniei. Cum importurile asigură 30% – 40% din consumul anual de gaze la nivel naţional, înseamnă o economie în preţul gazului ca marfă de 6-8 USD/1.000 mc. Costul gazului ca marfă reprezintă aproximativ 70% din preţul gazului la consumatori, astfel că, în medie, consumatorii finali ar plăti mai puţin cu 4-6 USD/1.000 mc. Pentru consumatorii casnici, aceasta înseamnă o economie la factura de gaze de circa 8-12 dolari pe an. Pentru consumatorii industriali însă, economiile ar fi însă mult mai însemnate, raportat la cantităţile consumate.
Diferenţe diminuate
Mai trebuie precizat că, la momentul actual, diferenţele dintre preţul de import al gazelor ruseşti pe piaţa românească, comparativ cu cele ale altor state europene, s-au diminuat faţă de acum doi ani. Spre exemplu, în ianuarie 2006, România plătea 285 USD/1.000 mc pentru gazele ruseşti, în timp ce Germania importa cu 228 USD/1.000 mc, iar în aceeaşi lună din 2007, nivelele erau de 305 USD/ 1.000 mc la noi şi 273 USD/1.000 mc pe piaţa germană. Această tendinţă de reducere a discrepanţelor dintre preţurile de import ale gazelor ruseşti pe diferite pieţe este, în opinia specialiştilor, o consecinţă a creşterii abrupte a preţului gazului din ultimii doi ani. Rusia şi-a revizuit politica de preţuri faţă de statele către care furnizează gaze, realizând o mai bună echilibrare a nivelelor preţurilor practicate pe aceste pieţe. „Un preţ de import al gazelor ruseşti pe piaţa românească cu variaţii de ± 10% faţă de media europeană este normal“, consideră Gabriel Sârbu, director în cadrul Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei.
Discount în funcţie de cantitate
România nu a mai importat gaze direct de la Gazprom din 1993. Până la acel moment, importurile directe din Rusia se derulau în baza unui contract încheiat cu fosta regie Romgaz, care îngloba activităţile de producţie, înmagazinare, transport şi distribuţie. Surse din piaţă susţin că decizia părţii ruse de a înceta contractul cu Romgaz a venit pe fondul neplăţii contravalorii gazelor furnizate. De la acea dată, s-a trecut la importurile prin intermediari (societăţi mixte în care Gazprom deţine 50%), măsura fiind aplicată pentru toate ţările în care Rusia exporta gaze. Pentru România, intermediarul agreat este compania WIEE, în care Gazprom şi Wintershall AG deţin participaţii egale. Wintershall, firmă deţinută 100% de concernul german BASF, are un parteneriat strategic cu Gazprom. Pentru intermediari, formula pe care o practică Gazprom pentru calcularea preţului este aceeaşi. Diferenţierea se face însă la discountul pe care îl acordă furnizorul rus şi care depinde de cantitatea de gaze cumpărate şi de plata în avans.
Importurile de gaze ale României se situează între 5-6 miliarde de metri cubi anual, în condiţiile în care Germania importă circa 80 de miliarde de metri cubi, iar Franţa, 60 de miliarde de metri cubi.
România a importat, anul trecut, circa 4,8 miliarde metri cubi de gaze, din care cea mai mare cantitate a fost adusă de Wintershall – 3,8 miliarde mc. Imex Oil a mai importat 0,6 miliarde mc, iar Gazexport a furnizat, în baza contractului de tranzit pe care îl are cu Transgaz, 0,2 miliarde mc, reprezentând gaze în contrapartidă pentru serviciul de tranzit. Firmele din România care au achiţionat aceste gaze din import sunt E.On Gaz România (1 miliard mc), Distrigaz Sud (1,2 miliarde mc), ELCEN Bucureşti (0,6 miliarde mc), Romgaz (0,7 miliarde mc), Transgaz (0,2 miliarde mc), WIEE România (0,7 miliarde mc), Conef (0,2 miliarde mc) şi Termoelectrica (0,1 miliarde mc).
Demersuri pentru încheierea unor contracte directe cu Rusia au fost făcute atât de operatorii din domeniu, cât şi de autorităţi. Toate au rămas fără rezultat, cel puţin până în 2012, importurile de gaze urmând a se realiza prin intermediul companiei agreate WIEE. Directorul adjunct de comercializare din cadrul Distrigaz Sud, Marc Hirt, a explicat că, în 2005, când Gaz de France a preluat distribuitorul român, s-a încercat realizarea unui contract direct cu Gazprom, numai că furnizorul rus nu a fost de acord. „Gazprom ne-a indicat drept partener agreat de ei, WIEE, cu care avea un contract până în 2012. În concluzie, am încheiat şi noi contract cu WIEE până în 2012“, a declarat Hirt. Şi E.On Gaz România are un contract cu WIEE până în 2011.
Miza: capacitatea de înmagazinare
Ce şanse au companiile româneşti să încheie contracte directe după 2012? Cum Gazprom şi-a prelungit contractul cu WIEE până în 2030, şanse nu sunt prea mari. Totuşi, oficialii Gazprom au explicat că, în cazul în care s-ar adeveri previziunile privind scăderea producţiei interne de gaze a României şi, implicit, creşterea necesarului de import, s-ar putea discuta, ca după 2012 aceste cantităţi suplimentare să poată fi furnizate direct. Rămâne de văzut ce argumente va pune în joc România. Şi asta, pentru că este clar că gigantul rus nu va fi dispus să se încurce cu contracte de dimensiunile celor pe care companiile româneşti le au fără a obţine şi alte avantaje. Or, este o practică ştiută că ruşii discută numai de pe poziţii de forţă. Au dovedit-o în cadrul discuţiilor cu autorităţile române privitoare la crearea unei societăţi mixte cu Romgaz. „Gazprom a condiţionat realizarea societăţii mixte prin vânzarea la pachet a gazelor din producţia autohtonă cu cele ruseşti. În loc să achiziţionăm gaze ruseşti ajungeam la performanţa ca ruşii să ne vândă gaze româneşti“, a explicat Iulian Iancu, preşedintele Comisiei de Industrii din Camera Deputaţilor. Un atu pe care România poate miza este capacitatea de înmagazinare. Numai că, în ceea ce priveşte interesul declarat al Gazprom de a dezvolta depozitul de înmagazinare Roman-Mărgineni, lucrurile sunt mai nuanţate. Declarativ, sunt interesaţi, dar nu au fost de acord să contribuie alături de Romgaz la finanţarea studiului de fezabilitate. Mai mult, conform unor oficiali din sector, interesul Gazprom este mai mult vizavi de depozitele care deja există şi în care a investit România. Investiţia în extinderea acestora este mult mai mică, costurile de operare sunt mult mai mici şi, evident, profitul este imediat.
Este evident că România nu a avut abilitatea de a milita pentru politica unitară a UE şi, în acelaşi timp, de a-şi susţine propriile interese naţionale, cum au făcut state precum Ungaria ori Bulgaria. La momentul actual, suntem singura ţară dintre cele care participă la construirea gazoductului Nabucco – gândit ca o sursă alternativă la gazele ruseşti – care nu este implicată în proiectele conexe de infrastructură de transport promovate de Rusia.
