Moneda unică va supraviețui, probabil, revoltelor din Grecia. Calea spre lumina de la capătul tunelului este însă lungă și anevoioasă.
Anul trecut, orice mică manifestare a crizei euro era suficientă pentru a da peste cap piețele finaciare. Anul acesta, cuvântul care definește piețele este blazarea. În Atena au fost incendiate clădiri, dar bursele nu au reacționat în niciun fel; la fel cum au părut nepăsătoare și la anularea reuniunii de miniștri unde trebuia decisă forma pachetului de salvare a Greciei. Să fim bine înțeleși: e bine că în sfârșit s-au mai calmat spiritele, însă nu ar trebui să trecem în extrema cealaltă, a nonșalanței. Da, probabil că se va ajunge la un acord asupra Greciei și da, probabil că mai toate statele europene vor urma un proces reformator. Totuși, zona euro mai are de rezolvat probleme foarte grave. Și, realist, criza abia acum trece din faza acută în cea cronică.
Vor ceda liderii de la Atena?
Ultimele revolte din Grecia au avut ca punct de pornire încăpățânarea miniștrilor de finanțe europeni de a-i forța pe mai-marii de la Atena să-și schimbe atitudinea o dată pentru totdeauna. Prin urmare, în timp ce grecii luau parte la cele mai violente proteste de până acum, parlamentul lor aproba un nou program de austeritate și de reformare a statului. Iar miniștrii de finanțe europeni erau pe punctul de a cădea de acord asupra unui ajutor financiar de 170 de miliarde de dolari, care ar permite demararea procesului de restructurare a datoriilor de către creditorii privați și la finalul căruia datoriile publice ale Greciei ar scădea de la nivelul actual, de 160% din PIB, la 120%, în 2020. Doar că, realizând că urmează alegeri în aprilie, liderii europeni au impus Greciei ca pachetul de salvare să fie semnat de toți liderii partidelor politice de la Atena. În ciuda înjurăturilor împroșcate printre dinți spre restul Europei, și cu precădere spre Germania, cel mai probabil, politicienii greci vor ceda presiunilor. În final, nu sunt dispuși să facă față falimentului de țară, iminent în cazul respingerii ajutorului, și ieșirii din zona euro. De fapt, nici celelalte state de pe continent nu prea se dau în vânt după această variantă. În restul zonei euro există mai multe motive de optimism: în primul rând, majoritatea statelor par dispuse să accelereze reformele structurale. În primii zece ani de după instaurarea zonei euro, țările mediteraneene au crescut, profitând de beneficiile unor rate scăzute ale dobânzilor. Ulterior, nu au fost în stare să-și reformeze sistemele economice și sociale pentru a putea rămâne competitive într-o lume în care rămăseseră fără supapa de siguranță la care apelau înainte – devalorizarea monedei naționale.
Criza euro a reușit să modifice această stare de fapt, chiar dacă destul de târziu. Irlanda redevine competitivă. În Spania, noul guvern a primit, în noiembrie, mandatul de a recurge la schimbări radicale – în primul rând la nivelul legislației muncii, extrem de rigide, și care acum ar putea în sfârșit contribui la scăderea șomajului endemic din rândul ibericilor. Apoi, Mario Monti, premierul italian, se bucură de un nivel de popularitate pentru care ar fi invidiat de oricare dintre predecesorii săi (chiar dacă guvernul său este în continuare neales). Monti a reușit deja să obțină acordul asupra unei reforme a sistemului de pensii și se pregătește pentru lansarea unui nou cod al muncii. Așadar, statele din zona euro încep să aibă armele cu care să reziste în piața unică, chiar dacă sunt în aceeași oală cu rigida Germanie.
Pericolul recesiunii
Pe de altă parte, economiile care fac parte din zona euro sunt în continuare destul de fragile încât să submineze toate reușitele enumerate mai sus. Ultimele statistici arată că, în trimestrul 4 al anului trecut, PIB-ul Greciei s-a prăbușit cu 7%. Or, în contextul apropierii alegerilor și al victoriei probabile a unei formațiuni de centru-dreapta, aceste cifre nu fac decât să pună noul pachet de măsuri de austeritate într-o lumină și mai proastă. În plus, aduc în discuție perspectiva unei noi restructurări a datoriilor. Chiar dacă noul guvern ar reuși să impună noi tăieri ale cheltuielilor de personal în sistemul public, încasările Greciei din privatizări vor rămâne prea mici ca să conteze. Pe fond, se va derula în continuare cea mai gravă problemă a acestei țări: politicienii greci nu sunt dispuși să cadă victimă unei reformări profunde a statului, chiar dacă, pentru o perioadă, vor încerca să se țină de cuvânt (din nefericire, istoria recentă ne arată că, oricum, sunt incapabili să-și țină promisiunile).
PIB-urile Italei, Spaniei și Portugaliei vor fi din nou puternic afectate anul acesta. De altfel, este posibil ca economia întregii zone euro să aibă de suferit, ținând cont de scăderile înregistrate în cel de-al patrulea trimestru din 2011, dar și de îndârjirea Germaniei de a menține și întări măsurile de austeritate fiscală. Toate aceste temeri s-au propagat în piețele financiare și s-au reflectat, ulterior, în retrogradările la care a recurs Moody’s săptămâna trecută. E adevărat, investitorii sunt parcă mai optimiști în cazul Spaniei și al Italiei, însă Portugalia rămâne în zona neagră.
Lipsa cronică a oricăror semne de creștere riscă se aibă consecințe grave asupra scenei politice. Până acum, alegătorii europeni au fost surprinzător de stoici, însă lucrurile se vor schimba dacă nu se va ivi în viitorul apropiat nicio rază de speranță. În cazul economiilor în scădere, oamenii vor avea de suferit din ce în ce mai mult – în primul rând din cauza „dictatorilor“ de la Bruxelles și Berlin.
Da, reformele structurale îmbunătățesc perspectivele de creștere pe termen lung. Pe termen scurt ele duc, în general, la creșterea șomajului și la reducerea veniturilor și a consumului. Iar comunitățile care până acum au fost relativ ferite în fața competiției vor reacționa violent în încercarea de a-și păstra beneficiile. Să nu uităm că, în Italia, politicienii care au promovat diverse tentative de reformare a pieței muncii au fost uciși. Să nu uităm, de asemenea, că în aprilie sunt alegeri atât în Grecia, cât și în Franța, iar la începutul lui 2013 vine rândul Italiei. Climatul politic din oricare dintre aceste state se poate schimba peste noapte.
Și Germania trebuie să îmbrace haine noi
Europa trece prin două stări de spirit: pe de o parte, avem sentimentul de nedreptate, ajuns la apogeu în Grecia, pe de altă parte, exuberanța ieșirii din criză. Soarta monedei unice va fi decisă în funcție de sentimentul care se va dovedi mai puternic. Optimiștii din cea de-a doua categorie ar trebui încurajați. Asta dacă liderii europeni vor recurge la relaxarea politicilor monetare, în vederea stimulării consumului, dacă vor continua întărirea zonei euro sau dacă vor implementa o formulă de achitare reciprocă a datoriilor. Și, evident, dacă noul sistem va fi adoptat atât de creditori – cu precădere de Germania -, cât și de debitori.
Alte câteva argumente: deși este responsabil pentru două treimi din economia Europei, sectorul serviciilor este în continuare subdezvoltat și subexploatat. Drept dovadă, un raport recent al Băncii Mondiale demonstrează că stabilizarea și liberalizarea unei piețe unice europene a serviciilor ar putea duce la triplarea schimburilor comerciale de pe continent. Conform aceluiași studiu, liberalizarea agriculturii, probabil, domeniul cel mai afectat de protecționism în Europa, ar duce la creșteri economice imense. Ca să ia acest tip de măsuri radicale, oamenii politici trebuie să dea însă dovadă de curaj și spirit de sacrificiu.
Avem, așadar, o veste bună: perspectivele asupra Europei s-au îmbunătățit. În paralel, responsabilitatea actorilor politici a crescut exponențial. Din păcate, ne paște un pericol major: acela ca ritmul impresionant cu care lucrurile au luat-o în direcția bună să încetinească. Trebuie să prevenim cu toate puterile acest scenariu, pentru că Europa este pe calea cea bună; această cale este însă bătătorită și plină de pericole la tot pasul.
Capital este partenerul exclusiv în România al publicației The Economist