Pentru a folosi o metaforă din lumea veche, păduri întregi au fost doborâte în încercarea de a se prezice cum va schimba Covid-19 planeta. Și asta înainte de a ști cineva dacă peste cinci ani încă ne vom mai ascunde de virus sau dacă el va fi fost expediat de un vaccin eficient în paginile manualelor de epidemiologie.
Costurile grele din prima rundă, umane și economice, vorbesc de la sine. Ele trebuie să fie raportate la opțiunile care li se deschid factorilor de decizie. Lăsată în voia ei, pandemia ar putea împinge multe dintre democrațiile bogate ale lumii dincolo de buza prăpastiei populiste pe care se tot clatină încă de la crahul financiar din 2008.
Paradoxal, ea le oferă concomitent liderilor politici o cale de a reconstrui încrederea în democrația liberală, scrie ft.com
Un contract social
Nu există vreun mister în privința populismului care i-a făcut pe americani să-l voteze pe Donald Trump președinte, pe britanici să susțină Brexit și pe alegători de prin toată Europa să migreze spre partide de extrema dreaptă și stânga. Stabilitatea „Vechiului Regim” postbelic se baza pe un contract social care fundamenta o creștere constantă a nivelului de trai.
Contract care a variat de la o țară la alta, era departe de a fi perfect și niciodată universal, însă legitimitatea lui își avea rădăcinile într-o largă percepție a „echității”. Generații succesive s-au putut aștepta să fie mai prospere decât anterioara.
Încrederea s-a prăbușit odată cu crahul din 2008 și cu recesiunea indusă de austeritate care a urmat. Fisurile din contract începuseră însă să apară mult mai devreme, odată cu stagnarea veniturilor medii, creșterea insecurității locului de muncă și amplificarea inegalităților de venit.
Muncitorii cu venituri mici și necalificați au fost lăsați în urmă de tehnologie, de transformările rapide în materie de avantaj comparativ [capacitatea de a produce cu costuri mai mici decât competitorul – n.trad.] și de devotamentul slugarnic față de piețele neîngrădite al unor factori de decizie fascinați de un lucru numit „consensul de la Washington” [un pachet standard de reforme economice, considerat în anii ’90 a fi aplicabil oricărei țări în curs de dezvoltare aflate în criză – n.trad.].
Odată ce lucrurile luau o întorsătură cu adevărat urâtă, populiștii nu trebuiau decât să denunțe o varietate de inamici – vechile elite politice, bancherii și imigranții lucrând pe salariul minim. Atunci când alegătorii au încetat să mai creadă că copiii lor au un viitor mai bun asigurat, ei au ajuns și la concluzia că nu mai au nimic de pierdut. N-a contat mai deloc că unii precum dl Trump sau premierul britanic Boris Johnson erau ei înșiși creaturi ale elitelor.
Coronavirusul a zdruncinat caleidoscopul. Dacă factorii de decizie nu vor face suficient de mult, efectul va fi o lărgire chiar și mai mare a faliei inegalității. Marii perdanți sunt deocamdată lucrătorii prost plătiți cu slujbe instabile din economia „gig” [cei fără contracte de muncă pe termen lung – n.trad.]. Tot ei vor suporta grosul poverii dacă guvernele vor răspunde la enormele creșteri ale deficitelor fiscale prin tăierea viitoarelor cheltuieli publice.
Numai că pandemia a schimbat și discuția politică. Competența și corectitudinea au revenit în vârful ierarhiei lucrurilor pe care cetățenii le caută la conducătorii lor. Criza a reformulat rolul statului și, foarte important, a pus accentul pe încredere. Pentru a adapta o remarcă făcută cândva de britanica Margaret Thatcher, cetățenilor li s-a reamintit că există un lucru numit societate și că liantul lui esențial îl asigură guvernarea eficientă.
Nu este vreun accident faptul că SUA, Brazilia și Regatul Unit și-au gestionat toate foarte prost răspunsul la pandemie. Domnii Trump și Johnson și președintele Jair Bolsonaro al Braziliei au învățat că bluful și lăudăroșenia nu pot sta pavăză în calea unui virus letal.
Toți au văzut cum se prăbușesc în sondaje pe măsură ce ratele mortalității cresc. Dacă dl Trump va pierde alegerile din noiembrie, după cum prezic sondajele, va fi în mare măsură pentru că alegătorii știu că construcția unui zid la granița cu Mexicul nu-i poate apăra de coronavirus.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că liderii consacrați ar avea o sarcină ușoară. Perspectivele economice pe termen scurt sunt mai rău decât sumbre – o recesiune profundă, explozii ale șomajului și deficite fiscale masive.
Reinventarea roții
Marea schimbarea care a avut totuși loc este aceea că transformarea atitudinii publice le-a lăsat spațiu politic de manevră pentru a aborda o nouă direcție. Acum nu mai este atât de evident că răspunsul la orice dilemă de politică economică este să lași piețele să decidă, să le reduci impozitele bogaților și să măsluiești piața muncii în defavoarea celor prost plătiți.
Nu e necesară o reinventare a roții. Politicienii pretind uneori că lucrurile care i-au împins pe alegători în brațele populismului reprezentau consecințe inevitabile ale globalizării și ale transformărilor tehnologice.
În realitate, ele reflectă de asemenea alegeri făcute de guverne atunci când stabilesc impozite, politici privind cheltuielile și competiția și când destructurează normele pieței muncii. În măsura în care globalizarea chiar a produs atât de mulți perdanți, faptul se datorează și politicilor naționale care au acționat în aceeași direcție.
Un nou contract social ar trebui să înceapă cu politici care recompensează spiritul întreprinzător dar pedepsesc comportamentul „rent-seeking” [a scoate profit din activități neproductive – n.trad.], care mută povara fiscală din zona veniturilor în cea a acumulărilor de capital și care stabilesc protecții pentru slujbe și venituri pentru a stimula productivitatea.
Măsurile de reducere a deficitelor fiscale nu se pot face pe spinarea educației și a strategiilor de instruire care răspund schimbării cererii de calificări. Cu toții plătim prețul salariilor mici și al contractelor de muncă cu zero ore garantate.
Populiștii au prosperat expunând niște nemulțumiri reale. Cei abandonați nu sunt vreo invenție. Pandemia a schimbat ecuația demonstrând că presupusele remedii vândute de dl Trump și alții asemenea nu sunt decât piei de cloșcă.
Nu există vreo cale facilă de redresare după efectele coronavirusului, însă pandemia a apăsat butonul de reset. Acei lideri care sunt pregătiți să ofere competență și echitate – un nou contract social – au din nou o audiență. Nu este o ocazie pe care să-și poată permite să o irosească.