Contrar credinţei onorabilului Ştefan a Petrei, tatăl lui Nică, orice parlamentar român care se duce la Paris, pardon, la Bruxelles, pentru o legislatură, se va întoarce acasă categoric mai europarlamentar. Mai dus în lume, mai fercheş, mai cu ştaif, mai abil la comunicare, ba chiar ceva mai miezos. Schimbarea e parcă mai vizibilă la doamne decât la domni. În stare naturală, neprocesaţi şi nereciclaţi, însă, îţi dau o percepţie dureroasă, mai ales prin contrast. De pildă, pe un aeroport străin, îi identifici instantaneu. Nu mai cară, ca în anii 90, sacoşe inscripţionate „Tati – les plus bas prix“, folosesc deodorant, poartă, după caz, Armani ori Louis Vuitton. Dar nimeni şi nimic nu poate să le scoată izul acela carpatin din straie, vorbă, căutătură, bombeuri, părul de pe ceafă şi altele. Cât de curând, vom avea reacţiile colegilor de Uniune la apariţia în Parlamentul European a celor doi capi de serie la scrutinul românesc, Gigi şi Eba. Dovezi vii şi, ce-i drept, duse la limită că n-avem nici o treabă cu Europa, la fel cum nici campania autohtonă pentru Europarlament n-a avut. Cu o excepţie: eterna poveste cu absorbţia fondurilor structurale. În rest, doar fandări şi piruete locale, grenade şi fumigene din arsenalul campaniei prezidenţiale. Nimic despre agenda europeană curentă (libera circulaţie a serviciilor, mediul, imigraţia, energia, siguranţa consumatorului), despre problemele integrării noastre în UE, despre cum trebuie să se insereze România în proiectele comunitare etc. Cine să aibă timp de aiurelile astea?! Vorba lui nea Nae Caţavencu: „Să-şi vadă de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu. N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre…“ Vestea bună e că peste patru ani vom mai avea 33 de politicieni care să ştie ce treabă avem noi cu Europa. Cam puţin, dar e şi ăsta un pas înainte.