Faptul că inviolabilitatea proprietăţii private reprezintă una dintre valorile fundamentale ale economiei de piaţă a trecut demult din sfera afirmaţiilor dubitative în cea a truismelor. Evoluţiile ultimelor săptămâni au arătat însă că în anumite circumstanţe suntem dispuşi să trecem foarte uşor peste mutilarea grosolană a unor astfel de principii. În secolul vitezei, trecerea cu uşurinţă de la un sistem de valori la altul, fie el chiar şi diametral opus celui tocmai suprimat, pare să nu mire pe nimeni. Ceea ce până mai ieri era de neatins, cade astăzi aidoma pieselor de domino în faţa unei propagande dibace, omniprezente în spaţiul mediatic.
Nu este aşadar de mirare că într-un astfel de context au apărut numeroase justificări zgomotoase pentru naţionalizarea în toata puterea cuvântului petrecută în Cipru, pigmentate cu trimiteri savante la fundamentele economice. Constat cu tristeţe că sunt cazuri în care nici cei consecvenţi unui anumit mod de gândire nu au vreo şansă în faţa tăvălugului informaţional, fiind nevoiţi ca într-un final să se încline în faţa „evidenţei” şi să înghită pe nemestecate noile reguli ale economiei de piaţă, contrare celor care până mai ieri reprezentau valorile inviolabile la care ne raportam. Se pare că în faţa dictaturii banului şi a „fundamentelor economice” de care vorbeam – o noţiune atât de versatilă şi perversă, pe care nu ştiu cine o stăpâneşte astăzi sau cine a stăpânit-o vreodată – suntem gata să ştergem cu buretele orice valori.
Cel mai trist lucru în naţionalizarea depozitelor bancare din Cipru nu îmi pare faptul că un stat membru UE poate fi şters de pe harta economică a lumii şi aruncat în haos. Aceste lucruri sunt la un moment dat inevitabile, ele vin şi trec.
Ba încă adepţii măsurii luate în Cipru pot argumenta că naţionalizarea depozitelor bancare este de natură să limiteze proporţiile dezastrului. Poate că au dreptate. Nu contează prea mult nici măcar faptul că în marea de explicaţii economice, în care nimeni nu pare să mai ştie care sunt soluţiile care se impun în situaţiile cu care ne confruntăm, se amplifică sentimentul de neîncredere în orice soluţie propusă, sau cel puţin convingerea multora că pot fi avute în vedere şi alte remedii, mai puţin dureroase. Ne-am obişnuit demult şi cu neîncrederea colectivă, aşa că nici acest aspect nu reprezintă cea mai mare problemă în situaţia de faţă.
Adevărata problemă este că, fiind dispuşi să călcăm în picioare o valoare fundamentală, respectiv inviolabilitatea proprietăţii private, suntem probabil predispuşi la sacrificarea oricăror altor valori, pentru care generaţii întregi au luptat şi s-au sacrificat, doar pentru că ne lăsăm îmbătaţi de un adevăr economic aproximativ. Drama noastră, a unei Europe autoproclamate ca fiind civilizată, îmi pare că este nu atât criza, cât faptul că suntem gata să închidem ochii atunci când în jurul nostru se petrec lucruri despre care am învăţat în şcoala că nu au cum să se petreacă într-o societate civilizată, aceste lucruri fiind specifice altor tipuri de societăţi, de tristă amintire, nu şi economiei de piaţă.
Aş vrea să văd în jurul meu oameni idealişti, oameni care (încă) mai cred în valori, oameni care nu se dau înapoi atunci când acele valori sunt călcate în picioare şi care sunt gata să lupte pentru ele. Îmi este dor să văd oameni care cred şi în altceva decât într-o acumulare hulpavă, care la un moment dat se poate dovedi inutilă şi iraţională (vedeţi cazul recent al Ciprului şi sper totodată să nu fiţi nevoiţi să vedeţi alte cazuri ca să înţelegeţi la ce mă refer). Îmi este dor să văd că mai sunt oameni pentru care anumite lucruri sunt de neatins, cu orice risc, cu orice preţ, oameni care nu acceptă că orice este de vânzare pe lumea asta. Cred că este necesar să conştientizăm că numai cu principii în care credem cu tărie şi de la care nu derogăm putem răzbi pe termen lung, nu modelându-ne filosofia şi arcuindu-ne coloana vertebrală în funcţie de calcule meschine de moment care nu aduc decât rezolvări iluzorii şi pe termen scurt.
Mai potrivit decât orice concluzie la cele de mai sus mi se pare dialogul purtat de Winston Churchill cu Șeful de Stat Major al Marii Britanii, Hasting Ismay, undeva în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, dialog grăitor pentru atenţia acordată în alte timpuri principiilor. Fiind interpelat de Şeful de Stat Major pentru suplimentarea fondurilor armatei, Churchill îi răspunde acestuia că nu are de unde să aloce noi fonduri. Ismay îi propune să direcţioneze fondurile Ministerului Educației, motivând că țara era în război și nu putea fi apărată altfel. „Și dacă luăm banii de la Educație, atunci ce mai apărăm?”, i-a răspuns impasibil Churchill. Alexandru Rada, Partner la Rada şi Asociaţii