Recenta inițiativă de a-i obliga pe cei care angajează part-time să achite impozit și contribuții la nivelul salariului minim este simptomatică pentru modul în care sunt gândite prevederile legale și acțiunile de control.
Se pornește de la prezumția că marea majoritate a contractelor cu timp parțial sunt rezultatul unui comportament evazionist. Măsura pare una contra-intuitivă la prima vedere. Astfel, legiuitorul consideră că impunând o sarcină fiscală mai mare pentru venituri în zona gri, gradul de colectare va crește. Este posibil ca o parte dintre aceste contracte să mascheze joburi full-time? Este, însă nu știm câte și nici care ar fi efectul asupra acestor locuri de muncă (e.g. s-ar păstra?) dacă sarcina fiscală salarială ar fi declarată și plătită integral. Pentru a identifica dacă este o formă de evaziune, există autorități de control. Cu toate acestea, se preferă o prevedere generală deoarece, ca în multe alte situații, statul pare că își recunoaște slaba capacitate de administrare. În același timp supoziția că, automat, după aplicarea unei astfel de măsuri, toate contractele vor fi menținute și sumele presupus a fi atrase în plus vor ajunge în buget, nu are nicio bază.
Contractele cu timp parțial le dau opțiuni celor mai puțin calificați sau care realizează munci ocazionale și cărora le este dificil să încheie contracte cu normă întreagă. Așa ajungem la problema de fond: stimularea pieței muncii. Tendințele demografice s-au schimbat, natalitatea fiind în scădere de câteva zeci de ani, iar speranța de viață în creștere. Prin urmare, sistemul de pensii stă pe o piramidă inversată. Prin urmare, politicile publice ar trebui să încurajeze cetățenii să aibă cât mai multe contracte și să contribuie cât mai mult. Însă o astfel de obligație care ar duce la supra impozitare în unele cazuri, concertată cu majorarea accelerată a salariului minim, va majora costurile angajatorilor. Impactul negativ asupra pieței muncii poate fi mai mare decât beneficiile bugetare pe termen scurt. Efectele negative ar fi mai mici dacă s-ar reglementa un cadru alternativ pentru situații care nu implică un program de opt ore. O variantă este, de exemplu, programul de tichete pentru servicii, așa cum este în Belgia. Practic, beneficiarii de servicii folosesc niște tichete (similare tichetelor de masă) pentru a plăti contravaloarea unor servicii foarte clar definite. Tot acest mecanism funcționează în măsura în care beneficiază de un tratament fiscal favorabil. Astfel ar fi atrase în economia formală activități nedeclarate și s-ar crea oportunități pentru grupurile vulnerabile. În concluzie, în lipsa unei măsuri complementare, e posibil să fie afectați, în primul rând, contribuabilii actuali care vor fi supraimpozitați sau își vor pierde locurile de muncă, în timp ce evazioniștii vor rămâne neatinși pentru că autoritățile nu par să știe cum să îi găsească.
Alin Chitu,
director Taxe Deloitte România