România nu renunță la euro, cu ținta stabilită 2015. Inclusiv actualul guvern a aprobat Programul de convergență care prevede adoptarea monedei europene în 2015. Totuși, condițiile macroeconomice și valutare globale se vor modifica până în momentul respectiv, ceea ce înseamnă că nu știm exact cum va arăta moneda euro atunci când o vom adopta noi.
Între valuta europeană și dolarul american se duce un război încă din momentul apariției fizice a euro. Războiul are ca țintă dominația valutară globală, zonă în care americanii sunt încă stăpâni. Dar nu mai sunt stăpâni absoluți, așa cum erau la începutul secolului. Mai exact, în 2000, procentajul ocupat de dolar în rezervele valutare globale era de 70,5%, iar în 2011 a coborât până la 62,1%, conform datelor FMI. Euro a urcat de la 18,8%, în 2000, până la 27,6%, în 2009, pentru ca în 2011 să coboare până la 25%.
Unele teorii economice, mai ales cele bazate pe „efectul de rețea“ (respectiv rețeaua de comerț exterior), arată că dominația unei monede va va fi zdruncinată doar de șocuri sau crize extrem de puternice; în absența acestora, moneda respectivă își va păstra poziția chiar și după ce economia emitentă va deveni instabilă. Astfel, schimbarea necesită mulți ani și presupune apariția unei economii cel puțin la fel de mari și de stabile.
Valutele se „luptă“ în deprecieri
Evident, în dominația unei monede contează mult și decizia băncilor centrale. Iar aici intervine, în ultimii ani, aurul. Dolarul american domină încă piața internațională, iar euro rămâne pe un trend de creștere, chiar dacă a fost încetinit de criză; cu toate acestea, ambele zone economice, SUA și euro, au probleme importante. Ceea ce înseamnă că băncile centrale caută alternative.
În fapt, războiul din ultimii ani s-a purtat pe modelul „care economie este mai slabă“. Nici nu apucau americanii să se lămurească ce se întâmplă dacă limita procentuală a datoriei publice în PIB nu este majorată, că europenii din Uniune găseau noi crize financiare prin actele vreunui membru. Practic, nici nu apuca dolarul să se deprecieze după vreun anunț de „relaxare cantitativă“ (quantitative easing ), că euro devenea indezirabil din cauza unor datorii publice ce nu mai pot fi achitate.
Monedele „apropiate“ celor două, în sensul că depind mai mult sau mai puțin de ele, nu au putut profita de situație, drept pentru care s-au depreciat la rândul lor. Inclusiv leul românesc, care a fost, totuși, suficient de stabil după 2009. De profitat a profitat aurul, care a ajuns la cotații-record, de peste 1.800 de dolari pe uncie (28,35 grame).
Băncile centrale cumpără aur
„Este perfect de conceput că euro va înlocui dolarul american ca valută de rezervă sau va fi tratat ca având o importantă egală cu aceasta“, spunea Alan Greespan, fostul șef al Federal Reserve, în septembrie 2007. Simulările făcute de economiști indicau ca dată pentru previziunea lui Greenspan anul 2020, însă erau precizate două condiții: ca Danemarca și Marea Britanie să adopte euro, iar dolarul să rămână pe trendul de depreciere.
Criza pornită în 2007 a dat peste cap prognozele, iar în condițiile în care se vorbește despre supraviețuirea euro nu se mai pune problema dominației. Cel puțin teoretic. Deoarece euro rămâne o monedă importantă, cu o stabilitate mai mare decât cea a dolarului și cu diriguitori (BCE) mai stricți decât omologii americani (FED). Iar dacă facem un pas în spate și privim situația în ansamblu, nu doar prin prisma dificultăților particulare ale unor state, o monedă precum euro dispare chiar mai greu decât a fost necesar ca să apară.
Metalele prețioase, și mai ales aurul, rămân în schimb investiții stabile și de refugiu pe termen lung. Criza nu modifică proprietățile chimice și fizice ale aurului, iar de metal va fi nevoie în continuare. Dar trendul de apreciere pe care se află cotația în ultimii ani nu este condus doar de aversiunea la risc a investitorilor, ci și de slăbiciunea monedelor de hârtie. „Când doi se bat, al treilea câștigă“ – proverbul se aplică și în acest caz. Cotația aurului a coborât de la 1.800 de dolari pe uncie până la circa 1.600 de dolari, dar în prezent a revenit pe creștere, până la 1.662 dolari/uncie în primul trimestru.
De altfel, cererea de aur va continua. Anul trecut, cererea globală s-a ridicat la peste 4.000 de tone de aur, foarte aproape de nivelul-record din 2010. Printre cumpărători se numără și multe bănci centrale, în special cele din Asia (China, India, Coreea de Sud), care dau dovadă de o încredere tot mai redusă în dolar și euro. Iar războiul dominației se mută acum din teritoriul rezervelor în cel al activelor, adică al obligațiunilor și bondurilor pe care statele le dețin.
62% este procentajul pe care îl ocupă dolarul american în rezervele internaționale, în 2011, în scădere de la 71%, în 1999.
