Totul se întâmplă prin interpretarea selectivă și restrictivă a cadrului normativ, care excede aplicării coerente și unitare a reglementărilor legale – în integralitatea lor, inclusiv raportat la jurisprudența europeană în materie – și care nu are nici un fel de legătură cu stabilirea relevanței stării de fapt fiscale.
Din păcate, a devenit un fapt la ordinea zilei limitarea exercitării drepturilor legale și legitime ale contribuabililor de deducere fiscală, prin invocarea unor criterii arbitrare sau aprecieri pur subiective din partea Fiscului. O obișnuință a devenit și intruziunea organelor de inspecție fiscală în recalificarea juridică și fiscală a unor operațiuni și activități ale contribuabilului (în baza art.11 din Codul fiscal, un text de lege cu limite destul de generoase de interpretabilitate), cu efect direct în ajustarea bazelor de impunere declarate de contribuabili.
Desigur, nu vreau să generalizez, dar tendința abuzivă este una dominantă și cred că nu poate fi negată, iar indicatorul care arată cel mai bine acest fapt este reprezentat de ratele de desființare de către instanțele de judecată ale deciziilor de impunere emise de ANAF.
În cele ce urmează, vreau să mă refer la verificările fiscale care urmăresc tranzacțiile dintre persoanele afiliate. Mai exact, dintre persoanele afiliate rezidente. Numai citind comunicatele de presă ale ANAF, privind controalele pe care intenționează să le desfășoare în domeniul deja celebrelor prețuri de transfer, ai impresia că te afli pe terenul unor nisipuri mișcătoare, în care orice este posibil. Desigur, stai și te gândești dacă și unde ai greșit și care ar putea fi nota de plată pentru „îndrăzneala“ de a fi efectuat tranzacții cu o altă firmă la care ești acționar sau pe care o controlezi.
Pornesc de la ipoteza că organele de inspecție fiscală, de bună credință și aplicând standarde profesionale obiective și echidistante, stabilesc că firma X – stabilită și înregistrată în scopuri de TVA în România și ca plătitor de impozit pe profit – a efectuat achiziții supraevaluate de bunuri și/sau servicii (în raport cu valoarea reală de piață a acestora) de la firma afiliată Y (stabilită și înregistrată în scopuri de TVA în România și ca plătitor de impozit pe profit). Perfect legal, organul fiscal va proceda la ajustarea cheltuielii înregistrată la nivelul firmei X, pentru diferența de valoare dintre prețul de achiziție de la firma afiliată Y și valoarea reală de piață (inclusiv la nivelul taxei deduse aferentă acestei diferențe), și va emite în consecință decizia de impunere aferentă în cauză, pentru debitele suplimentare astfel identificate și individualizate. Desigur, autoritățile fiscale trebuie să și motiveze decizia respectivă de reîncadrare și să enumere probele pe care se întemeiază aceasta.
Până aici, toate bune și frumoase. Ce ar trebui însă să facă în continuare Fiscul? Să diminueze – în contrapartidă și în „oglindă“ – și venitul (inclusiv taxa aferentă colectată) și la firma afiliată Y furnizor. Adică, un lucru simplu și corect ca și mecanism fiscal: să elimine dubla impozitare, când se operează ajustări ale bazelor impozabile aferente tranzacțiilor între firme afiliate rezidente. Practic, operarea ajustărilor fiscale la nivelul firmei X client este opozabilă și la nivelul firmei afiliate Y furnizor, iar decizia de impunere aferentă în cauză și emisă pentru contribuabilul verificat (în cazul nostru, firma X) urmează să se comunice și la nivelul organului fiscal competent în administrarea fiscală a firmei afiliate Y furnizor, în vederea valorificării fiscale a efectelor acesteia. Aspect de altfel transpus, începând cu data de 01 ianuarie 2016, în cuprinsul art.283 Cod procedură fiscală. În opinia mea, o obligație a organelor fiscale și nu un semn de mărinimie sau de bună voință din partea acestora, cu atât mai mult dacă ne raportăm și la situațiile care prevăd corectarea declarației de impunere, conform art.105 alin.(6) cod procedură fiscală. De asemenea, să nu uităm că modelul și conținutul deciziei de ajustare, modalitatea de emitere și procedura în sine de ajustare sunt reglementate în baza Ordinului ANAF nr.3737 / 2015, cu modificările și completările ulterioare.
Știu, poate că asta dă prost în cifrele statistice prin care se raportează succesul inspecțiilor fiscale, dar legislația fiscală nu poate fi aplicată cu un dublu standard, după cum fiecare dintre noi se situează de o parte sau alta a baricadei.
Dragoş Pătroi,
managing partner DRP TAX
Articolul a fost publicat în ediția din acest an a Capital Top 300 Cei mai bogați români
