Nu este necesar să apelăm la Sun Tzu și la înțelepciunea chineză de acum 25 de secole pentru a ști că în arta războiului surprinderea inamicului reprezintă jumătatea drumului spre victorie. De altfel, americanii și rușii știu acest lucru din propria experiență din ultimul război mondial – atât ca atacaţi la Pearl Harbor și în Operațiunea Barbarossa din 1941, cât și ca atacatori în Ziua Z și în Ofensiva Bagration din 1944, arată Diario de Noticias. 

Se speculează că în această zi de miercuri Rusia va ataca Ucraina. Și în realitate, orice se poate întâmpla, de la o ofensivă militară de proporţii (din moment ce sunt suficiente mijloace la graniță) până la mici lupte pe care cineva se va grăbi să le numească război. De asemenea, nu se pot exclude niciodată, pe lângă concesii de o parte şi de alta în ultimul moment, acte de provocare, cu consecințe imprevizibile, sau ceva fortuit, un fel de ruletă rusească.

Dar războaiele nu obişnuiesc să aibă oră fixă, pentru că efectul surpriză este foarte important. Japonezii o știau când au bombardat Hawaii, naziștii când au invadat Uniunea Sovietică și americanii și rușii (pe atunci li se spunea sovietici) au știut de asemenea, când, trei ani mai târziu, au debarcat în Normandia și s-au lansat în Belarus aproape simultan împotriva trupelor de ocupaţie ale unei Germanii brusc blocate între doi coloşi, superputerile de după cel de-al doilea război mondial.

Nimeni nu se îndoiește astăzi că cel de-al doilea război mondial s-a încheiat în 1945, dar se pare că există unii care pun la îndoială faptul că războiul rece s-a încheiat în 1989, odată cu dărâmarea Zidului Berlinului sau, mai concludent, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, din ea rezultând Rusia și alte 14 țări, inclusiv Ucraina, care acum pare să fie în centrul atenției lumii.

Ce spune istoria lumii

Să ne uităm bine la 1991 și să vedem diferențele evidente pentru 2022: de la două superputeri am trecut de la una, Statele Unite, și la o candidată, China. Dacă dăm de-o parte arsenalul nuclear, unde se menține un echilibru strategic, Rusia rămâne cu mult în urma Statelor Unite în ceea ce privește bugetul militar și, în realitate, China este cea care şi-a majorat cheltuielile militare.

Din punct de vedere ideologic, nici Rusia nu este astăzi comunistă și nici nu are o ideologie care să poată fi exportată, în timp ce China, fie că încă o considerăm comunistă sau nu, promovează autoritarismul ca alternativă la democrația liberală. Statele Unite și Uniunea Sovietică au trăit în două sisteme politice și economice concurente, cu puțină întrepătrundere, în timp ce lupta de astăzi pentru supremația globală dintre Statele Unite și China opune două țări rivale ideologic dar partenere comerciale importante.

În logica războiului rece, a fost posibilă folosirea animozităților istorice pentru a aduce un al treilea actor relevant, este cazul Chinei, de partea americană, dar astăzi al treilea actor relevant, Rusia, s-a îndepărtat treptat de Occident și s-a apropiat de China, ceea ce pare ilogic. Influența Europei Occidentale a scăzut mult pe arena politică mondială, chiar și în NATO, care insistă să existe în ciuda dispariției Tratatului de la Varșovia chiar în 1991.

Ce legătură au aceste diferențe cu tensiunea din ultimele luni dintre NATO și Rusia? Foarte mare. Pe de o parte, ele dezmint continuarea războiului rece, oricât de tentantă ar fi expresia pentru politicieni, militari și chiar ziarişti. Pe de altă parte, te obligă să cauți explicații pentru această tensiune despre care mulți spun că are o oră fixă la care va deveni conflagraţie.

Explicații pentru momentul actual?

De partea Rusiei sunt mai ușor de identificat. Vladimir Putin, incapabil să inverseze destrămarea Uniunii Sovietice și chiar aderarea ţărilor baltice la NATO, nu vrea să rămână în istorie drept președintele care a cedat la limitele minime de securitate ale Rusiei, adică acceptând o Ucraină care să facă parte dintr-o alianță ostilă (același lucru este valabil și pentru Georgia).

Pe de altă parte, deși cu riscuri, capacitatea Kremlinului de a maximiza resursele militare și diplomatice rusești, dar și energia (Europa are nevoie de gazele ruseşti), l-a făcut în ultimele zile pe Putin cel mai vizibil dintre liderii internaționali, primindu-l pe președintele francez şi pe cancelarul german la Moscova, mergând la Beijing pentru a se întâlni cu liderul chinez, discutând la telefon cu președintele american. Pentru consolidarea imaginii de om puternic, pentru consumul intern – nimic mai bun.

Explicațiile pentru atitudinea NATO sunt mai complexe. Țările care au făcut parte din Tratatul de la Varșovia compară situația din Ucraina (Crimeea anexată în 2014, teritorii controlate de separatiști pro-ruși) și văd fantome ale vremurilor trecute, influențându-i pe ceilalţi membri, chiar și pe cei reticenți precum Franța sau Germania.

Demoralizată de retragerea din Afganistan, NATO vrea să dea o dovadă de viaţă revenind la un duşman pe care-l cunoaște bine – asta e altă interpretare. Iar Joe Biden, interesat să arate diferențe faţă de Donald Trump, preferă o confruntare cu Rusia, în care, folosind argumente din dreptul internațional, îi însufleţeşte în interiorul granițelor pe democraţi și pe republicani și chiar îi împacă pe americani cu europenii, deși știe că adevărata competiţie este cu China.

Da, războaiele nu au oră fixă. Scânteile însă, apar în orice moment…