Dacă nu am fi învăţat cu atât de mult zel lecţia crizelor anterioare, am fi reuşit, poate, să reparăm mai prompt un sistem financiar care prevestea criza ultimilor ani.
Dacă istoria îi pedepseşte pe cei care nu învaţă lecţiile trecutului, istoria financiară are o abordare mai sadică: îi pedepseşte şi pe cei care învaţă cu prea mult entuziasm. De fiecare dată, crizele financiare au reflectat slăbiciunile sistemelor de reglementare fundamentate pe învăţămintele crizelor anterioare.
Sistemul de reglementare financiară implementat după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost clădit pe trei învăţăminte discutabile, ce datează din anii ‘30. Mai întâi, credinţa că principalul motiv pentru care băncile se prăbuşesc este panica deponenţilor, şi nu că principalul motiv al panicii deponenţilor este faptul că băncile sunt în pericol de a se prăbuşi.
Dacă este adevărat că încercând să scapi cu fuga din faţa leilor îi provoci să te atace, atunci există un dram de adevăr în faptul că băncile eşuează pentru că deponenţii intră în panică. Dar este doar un dram, care presupune că aceia care au depozitat sume prea mari pentru a fi garantate, având tot atâta siguranţă ca turiştii într-un parc de distracţii, ar fi imprudenţi dacă ar avea încredere. De fapt, panica are de multe ori un motiv serios. Şi în anii ’30 cele mai multe bănci s-au prăbuşit din cauza unui prost management sau a activităţii ilicite, ca şi astăzi. În al doilea rând, credeam că deponenţii predispuşi să intre în panică sunt cei din registrul minor, gospodării şi mici firme, şi nu corporaţiile sau investitorii profesionişti. Acum, ştim că este o idee greşită, dar nici n-am avut vreodată un motiv solid pentru a crede astfel. Dacă marile corporaţii (şi alte bănci) au depozite pe care ar putea fi nevoite să le retragă rapid şi ştiu, totodată, că nu toate aceste depozite pot fi retrase în acelaşi timp, atunci suspiciunea că o bancă s-ar putea prăbuşi le dă tot atâtea motive să se înghesuie spre ieşire ca şi unei persoane fizice. De vreme ce prăbuşirea unei bănci reflectă, de obicei, probleme structurale, ne putem aştepta ca investitorii profesionişti, mai sensibili, să reacţioneze prompt la cel mai mic semn de panică.
Un sistem bancar „paralel“ celui reglementat
Împrumuturile interbancare, ca şi depozitele marilor corporaţii, au crescut spectaculos în anii premergători crizei. Acest lucru este adevărat mai ales în cazul operaţiunilor repo, care furnizează investitorilor profesionişti, bănci şi mari corporaţii, servicii echivalente celor furnizate de depozitele bancare persoanelor fizice şi micilor întreprinderi.
Până la reformele financiare adoptate în urma crizei, acest sistem bancar „din umbră“ opera în afara reglementărilor care se aplică băncilor tradiţionale. Într-adevăr, acest sistem bancar paralel nu ar fi crescut atât de repede dacă nu ar fi fost creat după învăţămintele crizei din anii ‘30. Dar prăbuşirea acestui sistem, după colapsul Lehman Brothers, a condus şi el la retrageri masive, chiar dacă în joc erau implicaţi investitori profesionişti. Şi, spre deosebire de anii ‘30, băncile au început să nu mai aibă încredere unele în altele înainte să ne fi dat noi seama că nu trebuie să mai avem încredere în bănci.
Cel de-a treilea precept greşit este acela că, dacă ne-am putea păstra încrederea în sistemul financiar (şi, prin extensie, în sistemul economic), am putea avea încredere că sistemul însuşi ar supravieţui şi prospera. Această idee a declanşat alarma în rândul autorităţilor ori de câte ori încrederea era ameninţată, ca în cazul bulei dot-com-urilor de la sfârşitul anilor ‘90. Aceasta nu era o ameninţare directă pentru sistemul bancar, ci mai degrabă o ameninţare la adresa cererii agregate. Însă, când încrederea a revenit, puţini oameni au îndrăznit să pună întrebări neconvenabile, la fel ca atunci când bula imobiliară a crescut pe ce mai rămăsese din acţiunile industriei IT după prăbuşire. Ideea că ceva în ce puteam avea încredere ar putea pune în pericol sistemul bancar era prea ciudată pentru a fi crezută. Iar convingerea că măsurile de întărire a încrederii au prevenit o prăbuşire în 2000 era exact lecţia pe care sistemul financiar nu trebuia să o înveţe.
Am fost iraţionali la nivel colectiv
De ce ne-o fi sedus ideea că am putea deveni cu toţii mai bogaţi vânzându-ne reciproc case şi acţiuni supraevaluate? Colectivităţile sunt iraţionale, dar asta nu este o explicaţie. Important este să aflăm de ce anumite forme de iraţionalitate colectivă ne stăpânesc mai puternic decât altele. Un indiciu care te pune gânduri vine din cercetarea neuroştiinţifică, potrivit căreia este imposibil să te gâdili singur. Gâdilatul pare să fie provocat de senzaţii neaşteptate în anumite zone ale pielii. Deoarece creierul unei persoane care încearcă să se gâdile anticipează senzaţiile ce vor fi generate de degete, un proces care se petrece în cerebel, senzaţia nu mai apare. Totuşi, poţi reuşi să te gâdili cu ajutorul unui instrument, de exemplu un aparat care transferă mişcarea degetelor tale pe piele printr-un mod suficient de imprevizibil pentru a nu putea fi anticipat de cerebel. Deşi partea conştientă a creierului ştie că senzaţia este generată de tine însuţi, deci nu este neaşteptată, cerebelul nu înţelege asta, iar gâdilatul funcţionează.
Să te gâdili singur este la fel de zadarnic precum ai încerca să te îmbogăţeşti scriindu-ţi ţie un cec sau a-ţi vinde ţie propria casă la un preţ de două ori mai mare decât valoarea de piaţă. Nu este cu mult mai bine nici dacă tu şi un prieten vă scrieţi reciproc cecuri sau vă vindeţi reciproc casele.
Lecţiile trecutului, eşecul economiştilor
Timp de câţiva ani, am reuşit să păcălim acea parte a creierelor noastre care ne spunea că nu ne putem spori averile doar gâdilându-ne. Poate că oamenii de rând au ştiut întotdeauna că, dacă au izbutit să-şi vândă casa cu profit, acest lucru s-a întâmplat, în ultimă instanţă, pe seama altcuiva. Numai economiştii, care au învăţat din crizele anterioare, şi-au închipuit că nimeni nu pierde.
Autorităţile de astăzi, care judecă conform principiilor dezvoltate după anii ‘30, par să fie convinse că a genera încredere este oarecum diferit de a genera motive pentru a fi încrezător. Recentele „teste de stres“ aplicate băncilor europene au fost ostentativ create ca o măsură de creştere a încrederii, şi mai puţin ca o explorare autentică a posibilelor riscuri sistemice, nereuşind, de pildă, să detecteze riscul de neplată a datoriei publice a Greciei.
Este ca şi cum ai testa eficienţa extinctoarelor din apartament împotriva hoţilor. Un rezultat pozitiv al testului i-ar putea convinge doar pe cei care au învăţat atât de bine preceptele anilor ‘30, încât nu mai reuşesc să le uite.
Paul Seabright este profesor de Economie la Toulouse School of Economics. El este autorul cărţii „The Company of Strangers: A Natural History of Economic Life“.
Traducerea şi adaptarea: Sorina Mihail
Copyright Project Syndicate
