Când pasiunea depăşeşte dorinţa de câştig rapid

În 2008, când a început criza financiară din Statele Unite, primii pe care s-a dat vina au fost bancherii care au făcut pariuri riscante din dorinţa de a se îmbogăţi cât mai mult şi cât mai rapid. Această dorinţă  a fost amplu ilustrată în cartea “Confesiunile unui bancher toxic” apărută în limba română la editura Publica. De asemenea, Alan Greenspan, fostul şef al Fed-ului, a declarat anul trecut într-un interviu că atât timp cât va exista natura uman

În 2008, când a început criza financiară din Statele Unite, primii pe care s-a dat vina au fost bancherii care au făcut pariuri riscante din dorinţa de a se îmbogăţi cât mai mult şi cât mai rapid. Această dorinţă  a fost amplu ilustrată în cartea “Confesiunile unui bancher toxic” apărută în limba română la editura Publica. De asemenea, Alan Greenspan, fostul şef al Fed-ului, a declarat anul trecut într-un interviu că atât timp cât va exista natura umană vor exista crize economice şi financiare, tocmai din cauza acestei dorinţe pe care majoritatea absolută a oamenilor o are. Există însă şi excepţii.

Pulsul evoluţiei unei societăţi se ia undeva la nivelul tinerilor, iar mentalitatea pe care o întâlnim de cele mai multe ori în rândul acestora este exact ca cea bancherilor care au declanşat criza, dar la un alt nivel: dorinţa de câştig rapid reflectată din timpul celor mai fragede  vârste în voinţa de a urma cursurile unei facultăţi care să te propulseze eventual direct în scaunul de manager.

Dana Paraschiv este o tânără care gândeşte altfel decât majoritatea tinerilor de vârsta ei. Deşi are doar 20 de ani, a făcut deja marea alegere în viaţă, cea legată de carieră. A simţit că trebuie să facă teatru, deşi şcoala pe care a urmat-o nu a fost deloc în direcţia aceasta. A intrat în urmă cu 3 ani în trupa lui Dan Puric, a învăţat să facă teatru de la “maestru” şi a prins din zbor o serie de secrete ale meseriei. Astăzi, ştie că va face teatru toată viaţa, chiar dacă meseria de actor nu-i va aduce confortul financiar pe care i l-ar fi adus altă meserie.

Şi pentru că tot vorbim de confortul financiar, trebuie precizat că viaţa de actor implică o serie de probleme  pe zona asta. În condiţiile în care statul român abia poate să facă faţă valului de greve venit din partea unor bresle bugetare cu oarecare „autoritate”  cum ar fi profesorii sau funcţionarii publici, tot ce ţine de cultură este pus mai la coadă. Nu suntem în Germania ca restaurarea castelelor, de exemplu, să facă parte din programul de relansare economică. Şi aşa,  actorii se mulţumesc cu ce au, mai ales că nu posedă  nicio armă şi nicio voce prin care să se facă auziţi. Cui i-ar păsa dacă aceştia ar intra grevă? Nimănui. Criza se simte însă şi la ei.

Dana ştie aceste lucruri, însă pasiunea depăşeşte orice dorinţă comună:  de a câştiga mult şi rapid, de a ajunge şef, de a petrece timpul în mall-uri sau în cafenelele din Dorobanţi. Pentru ea, cariera are cu totul alte dimensiuni şi coordonate şi nu implică deloc modelul clasic de ascensiune. Când alegi să faci lucrurile în felul acesta, totul intră într-un anume firesc, nefiind nimic forţat. În felul acesta, este îndepărtat stresul pe care toţi ceilalţi îl au din cauza drumului pe care îl parcurg în carieră.

Dacă o întrebi cum a ales să-şi dorească să facă teatru, Dana Paraschiv, spune că a fost ceva instinctual, ceva care a venit din pasiune. “În orice caz, nu a fost ca decizia pe care trebuie s-o iei înainte de admiterea la facultate”, când, de obicei, un tânăr, ia Ghidul Admiterii şi se uită să vadă pe unde ar putea intra sau ce ar putea face.

Am întrebat-o pe Dana ce părere are despre munca de birou, întrebare la care mi-a dat un răspuns care mi-a adus aminte de cartea lui David Bolchover, “Morţii vii. Rupţi de lume, duşi dintre noi: crudul adevăr despre viaţa de birou”, o carte scrisă de unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în afaceri şi management din lume.

“Trebuie să văd lumina soarelui”, afirmă Dana care îmi spune că nu ar putea rezista nici măcar două ore la birou în faţa unui calculator.

Dana povesteşte care este relaţia cu ceilalţi colegi de actorie, în Compania de Teatru a lui Dan Puric şi cum văd ei relaţia cu “managerul”. Deşi le este imposibi să gândească în termeni de şef/subordonat, există între ei o relaţie care ar da de gândit oricărui manager de HR al unei multinaţionale mai atent la detalii. Respectul pentru “şef” nu este unul rece şi interesat, întâlnit în organizaţia clasică, în care, de cele mai multe ori, angajaţii perie superiorii din principiul simplu şi binecunoscut: “Nu te pune rău cu şefii!”.

Un ultim aspect care ar trebui consemnat vis-à-vis de acest altfel de “lifestyle” este munca. În teatru se munceşte mult. Este vorba, în primul rând, de efort fizic şi mai apoi muncă de coordonare, de relaţionare şi de sincronizare perfectă. Vorbim de activitate individuală dar şi de muncă în echipă. Şi când vine vorba de echipă atunci se poate spune că nicăieri nu se poate dezvolta acest spirit mai bine ca pe scenă, unde nu există niciodată posibilitatea ca un lucru să iasă bine dacă “sapă” doar unul şi restul “mănâncă seminţe”.