– Capital: Salutare, Cristina! Spune-mi, te rog – ard de curiozitate! -, cum este să-ți dai demisia (din publicitate, din presă, din învățământ etc.) și să te dedici unor activități agreabile, îndrăgite, scrisului, de pildă? Așa simt niște furnicături … Te întreb deoarece am aflat că ai publicat un roman cu acest subiect care trebuie să-ți fie, am gândit, familiar. Greșesc?

– Cristina Andone: „Plec, roman cu publicitari, măgar și umbre” este despre demisie, într-adevăr. De fapt, este despre despărțirile de tot felul: de slujbă, de o casă, de un om neiubit, de un om preaiubit, de o etapă din viață. Pentru mine despărțirea este nu doar o temă ci mai ales o teamă pe care am încercat să o îmblânzesc scriind. Acum nu pot spune că sunt dedicată în exclusivitate scrisului. Muncesc mult ca trainer de creativitate pentru mari companii. Și sunt activist în educație, ceea ce ar însemna că în puținul timp liber bat școlile și grădinițele din sate și orașe pentru a ține ateliere de poveste copiilor. Două proiecte de acest fel au fost susținute de Ministerul Culturii prin AFCN, restul, cam 50 pe an, au fost făcute voluntar. Așadar, nu mai sunt corporatist de top într-o mare agenție de publicitate. Dar muncesc de vreo două ori pe atât. Acum 14 ani pariul a sunat cam așa: plec din publicitate ca să fiu eu. Între timp am publicat 22 de cărți, am vândut vreo 160.000 de exemplare, am fost invitată la târguri internaționale de carte și la festivaluri autohtone. Azi ți-aș spune că sunt obosită-frântă. Dar fericită.

Vorbiți motaneza?

– Felicitări, ești o femeie curajoasă! Revenind la proiectele recente: cum a apărut seria publicată la „Nemi”, „Aventurile lui Dar motan”? Cum s-a născut ideea, de unde până unde acest nume de pisoi? Care-i povestea din spatele poveștii? Ne poți dezvălui?

– Dar Motan este o serie de opt cărți din care au apărut la Nemi primele trei. Ideea de bază a cărților este optimismul: avem un motan negru care crede despre sine că e foarte norocos. Și … chiar așa este. Tema aceasta e îmbrăcată cu ajutorul rimelor, a cuvintelor în miauneză (pe alocuri în motaliană) și a câtorva personaje pisicești: Dar, un motan de librărie, Zahar, un pisoi de cofetărie și Nuti, o mâță de florărie. De ce această idee? E o întrebare foarte miiiună. Sper că vorbiți motaneza. Dacă nu, iată traducerea: în lumea aceasta înnegurată, avem nevoie de încredere. Dacă un pisoi negru crede foarte tare că va fi bine și … face pași către acest bine, același lucru îl putem încerca și noi. Sincer? Eu încerc în fiecare zi să fiu Dar.

Pădurea muzicală

– Cu siguranță am să încerc și eu … Că tot veni vorba de povești: ai mai inițiat o colecție fascinantă la „Nemi” – „Povești din Pădurea muzicală” – , o excelentă găselniță pentru a-i împrieteni pe copii cu cei mai mari muzicieni ai lumii. Acest gând magic cum, când, de ce te-a ales tocmai pe tine? Vorbește-ne, te rog, și despre aceste proiect minunat!

– Colecția Povești din Pădurea Muzicală este un set de orientare în muzica clasică, gândit special pentru copii. Visul meu a fost să-i împrietenesc pe cei mici cu muzica lui Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Paganini, Chopin, Ceaikovski, Strauss și Enescu. Prin povești copiii ajung să se familiarizeze cu mișcările unui concert, cu noțiuni de tempo, înțeleg mai bine armonia dar și termeni precum „baroc”, „rococo”, „clasic”, „romantic”. Sună complicat dacă spunem că Basso Albertino este o modalitate rococo de acompaniament, dar dacă va fi și numele unui șoricel din camera de muzică a lui Mozart parcă lucrurile încep să devină mai sprintene și … mai pasabile. Cum de m-a ales pe mine acest proiect? O bună întrebare. Răspunsul poate fi o poveste. Sau … un secret. Iată-l: ca scriitor cu educație muzicală și experiență de publicitar, am folosit niște instrumente de bază din marketing pentru a face muzica clasică la fel de vie, interesantă, actuală precum orice brand semnificativ din jurul nostru. Am numit această metodă Audit de Brand Muzical. Visul meu a fost ca un copil să se joace de-a Bach sau de-a Mozart la fel de firesc cum s-ar juca de-a Mickey Mouse. Cu beneficii suplimentare: muzica este un profesor fără egal pentru răbdare, perseverență, creativitate, echilibru, tihnă. Muzica clasică ne învață să trecem peste disonanțe, peste suprafețe corozive sau fals-sclipicioase și să alegem sufletul, profunzimea, armonia. Ce profesor mai bun în timpurile noastre de nerăbdare și de superficialitate?

Braț la braț vine salvarea

– Ești implicată activ în acțiuni educaționale, te regăsești deseori în mijlocul copilașilor și intri în contact (și) cu formatori, educatori etc. Mirarea este următoarea: cum se vede sistemul de învățământ românesc din afara lui? Cum îl percepi acum, când se desfășoară în condiții nu tocmai potrivite? Ce crezi că se va întâmpla pe termen mediu, se va reveni în școli sau ne vom obișnui cu învățământul la distanță mediat de tehnologie?

– Da, mă definesc drept un om implicat în educație. Acolo merge toată energia mea din timpul care îmi rămâne liber. Din 2021 eforturile mele vor fi mult mai structurate, voi lucra împreună cu niște oameni extrem de pasionați și de profesioniști la un proiect național, Școala Încrederii. Voluntar, firește. Cred că lecția pe care ne-a dat-o acest an de groază a fost că nu ne salvăm individual. Ci doar împreună. Aceasta e lecția pe care poate am intuit-o în anii din urmă, unii dintre noi au explicat-o pe o voce mai mult sau mai puțin auzită. Acum este un adevăr zguduitor: nu ne salvăm siguri, doar împreună. Bun … Ce vom face cu acest adevăr? Ne vom mobiliza, învățând să fim împreună, exersând solidaritatea. Sau vom dispărea, destul de spectaculos după cum se pare, fără a avea măcar șansa unui exit mediocru, cu țârâita. Viitorul nu mai are răbdare cu soluțiile călduțe, micuțe, slăbuțe. Viitorul nu va fi un diminutiv-scuzalnic. Ci un verb, puternic, viu.

Despre permeabilitate

– Sunt multe și importante chestiuni legate de educația în România care ar merita evidențiate. Mă (mai) opresc la una: cum îți închipui tabloul învățământului în mediul rural? Crezi că au toți copiii acces la școala online?

– În ultimii doi ani, am fost cu ateliere de poveste în școli rurale din Vrancea, Bacău, Brăila, Ilfov, Brașov și Cluj. Am văzut atât de multe cât ar încăpea într-un roman-fluviu, nu într-un interviu. Am citit și opiniile confraților scriitori, mai ales ale acelora care au spirit misionar, ca Vasile Ernu sau Dan Lungu. Problema învățământului rural nu este doar una acută, dintr-un an cu nume de spaimă. 2020 a pus sub lupă ce era deja greșit și nedrept, de zeci de ani. Dacă până acum puteam măcar spera că orice copil are șanse egale la educație, acum e limpede că nu-i așa: când școlile se închid și laptopurile se deschid, vedem cine e lăsat pe dinafară. Sunt aceiași copii care nu au ghete iarna pentru a merge prin zloată, aceiași copii care se culcă flămânzi, care nu au caiete, care sunt lăsați la bunici de părinții plecați la muncă în străinătate. Copii fundamental singuri. Da, acum îi vedem mai limpede. Ce facem cu această claritate? O vom pune pe seama unei pandemii care se va stinge și vom trece mai departe … Sau ne vom sufleca mânecile și vom lucra pentru ca sistemul de învățământ să-și îndeplinească menirea: aceea de a transforma un copil sărac dar însetat de cunoaștere într-un adult-vârf în comunitatea lui. Permeabilitatea unei societăți – cât de deschisă este ea pentru ascensiunea de foarte jos către foarte sus – este cel mai bun criteriu pentru a-i determina sănătatea. E posibil ca un copil fără resurse materiale, doar prin educație și perseverență, să ajungă foarte sus? Dacă da, suntem bine. Suntem o societate bine-rânduită. Suntem o societate deschisă, sănătoasă. Sau … nu. Doar, atenție, acest diagnostic nu este legat de pandemie. Pandemia a augmentat cu un PR spectaculos ceea ce preexista, însă într-un registru fără voce, sau … cum ar spune publicitarii, „fără buget”: realitatea tăcută a copiilor uitați.

Cărți din viitor

– Ce cărți ai ochit anul acesta? Ce cărți ți-au atras atenția și nu te-au dezamăgit? Amintește, te rog, câteva titluri!

– Sunt o poftitoare de cărți, „ochesc” des și mă înfrupt fără regrete. Chiar și de la o carte proastă am ce învăța. Dintre titlurile care m-au extaziat anul acesta aș numi așa: Tăcerea femeilor de Pat Barker, Copiii de pe Volga de Guzel Iahina, Zilele lui Savelie de Grigori Slujitel, Povești de dragoste și neputință de Dan Pleșa, De mine viața și-a tot râs de David Grossman, Armură străpunsă de Anna Gavalda. Mi-am dat seama că într-un an citesc cam 100 de cărți și recitesc în jur de 25. Dintre acestea, măcar 20 ajung să mă prefacă într-un om mult, mult mai fericit.

– Crezi că va rezista povestea imprimată pe hârtie sau vom citi în curând doar cărți în format digital?

– Hm … sunt trainer de inovație și se presupune că sunt un om deschis la schimbare. Dar trebuie să mărturisesc că am micile mele tabieturi conservatoare. Cartea pe suport tipărit este unul dintre ele. Este o preferință particulară, mă emoționează o carte veche, care a mai trecut prin mâinile cuiva, care a însoțit visele unui om pe care nu-l voi cunoaște vreodată. Mă impresionează o carte nouă cu mirosul de proaspăt ieșit din tipar, eventual cu un autograf de la un autor care îmi este prieten sau pe care îl admir. Dar cred că viitorul cărților va fi digital. Mă refer la nivel de masă. Desigur va exista o nișă pentru cărți pe suport de hârtie. Acestea vor arăta cu siguranță premium, vor avea un design flatant, vor fi de colecție. Cărțile de masă vor fi în format electronic, ceea ce e perfect: mai eco, mai ieftine (pentru că nu vor mai exista costuri de tipar, de transport, de distribuție), mai ușor de stocat. Cred că vânzarea de carte tipărită va ieși din zona mass-market către o nișă din care putem încerca decuparea câtorva profile de cumpărători: cei nostalgici, cei cunoscători, cei care se respectă, cei care vor să epateze, cei care vor să (re)stabilească o tradiție. Precum colecționarii de tablouri, colecționarii de carte tipărită vor fi o sectă de oameni care vor plăti în plus pentru o adicție estetică și/sau sentimentală.

– Mulțumesc.

– Mulțumesc tare mult pentru întrebările sprintene.