România a atins deja punctul de convergenţă între preţul gazelor din producţia internă şi cel al gazelor din import, moment în care, conform legii, ANRE trebuie să renunţe la preţul reglementat nota un portal de energie. Ce înseamnă acest lucru?
Că, începând cu 1 iulie, preţul gazelor pentru consumatorii casnici nu va creşte cu 10%, aşa cum e stabilit în procesul de dereglementare şi că acest preţ va fi unul liber. Autorităţile aveau obligaţia de a găsi soluţii de a transpune în lege această realitate, astfel încât să nu apară sincope. Problema este cine să facă acest lucru? Cine îşi asumă responsabilitatea? Iar într-un articol apărut recent scriam că modul în care e tratată liberalizarea prețului la gaze, în contextul în care momentul e foarte bun de a se renunța definitiv la un preț administrat, vădește că procesul e tarat serios de considerente ce s-au concretizat în prevederi contractuale greu de explicat, și care fac dificilă o reacție guvernamentală, în condițiile în care s-ar dori punerea societății românești pe calea liberalismului și a relațiilor de piață.
Această situație, de la nivelul utilităților, care suferă de pe urma felului în care s-au privatizat companiile și al modului în care s-a gestionat economia în general, relevă că România nu a reușit să aibă conducători cu o claritate în gândire, necesară să oprească pornirile greșite și să impună idei noi. În aceste circumstanțe este, într-adevăr, corect de a se renunța la a mai avea un orizont de adoptare a euro, când se observă probleme mai simple ce nu se pot rezolva, și care au impact în creșterea economică și convergența reală. Ca să discutăm concret, observăm două realităţi: multe companii din energie au marje reduse de profit şi nu prea au dat oameni afară. De aici se vede că ele nu şi-au restructurat activitatea, în pas cu reducerea consumului. Iar dacă ne uităm mai bine, observăm că toată lumea strânge cureaua, numai companiile din energie constituie o oază de bunăstare, de parcă ele ar acţiona în altă economie, nu în cea românească.
În fine, furnizorii de utilităţi nu s-au reformat pentru că ştiu că-s mari contribuabili, sunt „too big to fail”. Deşi la cât de inerţi au fost în criză trebuiau să fie morţi de mult. Iar cel care e disponibilizat de la un astfel de furnizor, dacă acest lucru s-ar întâmpla, ar putea primi, la o altă firmă, jumătate din salariul actual, şi ar trebui să mai şi muncească! Din câte se vede, guvernul are responsabilitatea să impulsioneze competiţia în domeniul energetic şi să combată monopolurile regionale. Dacă va observa că întâmpină rezistenţă, ar trebui să recurgă la penalităţi. Să-i taxeze pe cei ce refuză să renunţe la poziţia de cartel. Ulterior, după ce piaţa se va restructura, se pot impune reguli egale, fără să se mai apeleze la amenzi.
Asta nu înseamnă că cei nou intraţi pe piaţă nu sunt deosebit de importanţi, dar, mai întâi, e necesar să se corecteze reflexele greşite. În cele din urmă va rezulta un mediu competitiv. Şi ne vom da seama de acest fapt în momentul în care lucrurile vor sta total diferit faţă de acum, când „sustenabil” se vede că e doar atunci când preţul gazelor creşte, indiferent dacă e liber sau administrat.
Mai multe articole scrise de Ionuţ Bălan puteţi citi pe pe bloguluibalan.ro