ând e vorba de investiţii în agricultură care să aducă profit rapid – prepeliţele sunt printre primele care apar în discuţie.
Ouăle şi carnea micilor păsări pestriţe sînt din ce în ce mai apreciate atât pe segmentul delicateselor accesibile cât şi al hranei sănătoase. Pentru mulţi mici fermieri din întreaga lume prepeliţele reprezintă surse importante de câştig. Desigur, cu condiţia să ajungă pe piaţă.
Mai exact, vorbim despre prepeliţele japoneze – singurele domesticite şi utilizabile în producţia de fermă.
Primele menţiuni privind domesticirea prepeliţelor se regăsesc în cronicile nipone din secolul XII – un împărat din acea vreme, suferind de o boală care potrivit simptomelor descrise ar fi fost azi diagnosticată drept tuberculoză, s-ar fi însănătoşit mâncând carne şi ouă de prepeliţă, pentru regimul monarhului fiind prinse şi domesticite primele exemplare, până atunci vânate ca păsări sălbatice.
Ulterior şi alte scrieri din perioada secolelor XV-XVIII menţionează prezenţa cărnii şi oălor de prepeliţă în dieta aristocraţilor niponi, celor două fiindu-le atribuite proprietăţi curative şi regenerative asociate leacurilor şi alimentelor miraculoase ce puteau păstra tinereţea.
Reţetele din această perioadă vorbesc însă despre prepeliţe sălbatice, vânate pentru carne şi ale căror ouă erau culese din cuiburile găsite pe câmp.
Abia în a doua jumătate a secolului XIX, când burghezia şi-a luat avânt, noua clasă dorind să aibă în farfurie delicatesele vechii aristocraţii, cererea de carne şi ouă de prepeliţă a crescut atât de mult încăt vânatul şi culesul nu au mai fost suficiente impunând domesticirea păsărilor şi creşterea în ferme pentru producţie de larg consum.
