Asistăm, în ultima vreme, la tot felul de analize, care de care mai pertinente, referitoare la gradul fiscalității din România. Și, din păcate, cu o superficialitate dezarmantă, toate „energiile” acestor șezători mediatice sunt canalizate pe nivelul cotei de impozitare: o mențin, o cresc, o scad, o înlocuiesc cu o impozitare progresivă? Foarte puține dezbateri însă pe substanța în sine a regimului fiscal, și anume modalitatea efectivă de dimensionare a bazei impozabile pe care așez această cotă.
Pentru că degeaba mențin cota unică și nivelul acesteia de 16%, dacă modalitatea practică de stabilire a bazei impozabile a profitului este una tot mai restrictivă, cu tot mai multe constrângeri privind admiterea la deductibilitatea fiscală a unor cheltuieli. Un studiu de analiză fiscală comparativă nu foarte complicat, pornind de la aceeași rată a rentabilității unei afaceri, ne poate demonstra că un nivel de 16% al cotei de impozitare poate avea o tentă confiscatorie mai pronunțată chiar decât unul de 25%, pe masură ce corecțiile fiscale aplicate profitului contabil – în vederea determinării și dimensionării profitului fiscal – sunt cu atât mai agresive.
Un sistem fiscal „prietenos” cu mediul de afaceri se structurează nu doar pe un nivel decent al cotei de impozitare, dar, mai ales, pe repoziționarea într-un nou context fiscal a restricţiilor impuse de limitele de deductibilitate fiscală, specifice în cazul multor cheltuieli din categoria celor integral nedeductibile sau cu o deductibilitate limitată (parţială). În sens contrar, mediul de afaceri se va confrunta cu efectul pervers al creșterii mascate a cotei de impozitare, prin limitarea admiterii la deductibilitatea fiscală a unor cheltuieli ale firmelor. Iar lucru acesta poate fi constatat de oricine pune față în față două situații financiare identice din punct de vedere contabil și aplică regulile fiscale de admitere la deductibilitate fiscală a chletuielilor de acum, să zicem cinci ani, față de cele din prezent – aici, să recunoaștem, recenta scutire de la impozitare a profitului reinvestit e chiar o măsură benefică, deși cu o aplicabilitate limitată atât ca timp, cât și ca incidență privind mijloacele fixe achiziționate ce se pot califica pentru aplicarea scutirii.
Astfel, cred că se impune însăși schimbarea conceptuală a admiterii în sine la deductibilitatea fiscală a cheltuielilor unei firme, în sensul permiterii acesteia dacă respectivele cheltuieli sunt efectuate în scopul organizării, funcţionării, promovării şi dezvoltării activităţilor economice ale firmei, şi nu – ca în prezent – exclusiv în scopul obţinerii de venituri impozabile. Practic, aș propune lărgirea sferei de admitere la deductibilitate fiscală a tuturor cheltuielilor care sunt efectuate în scopul business-ului și care, implicit, concură la realizarea acestuia, mai ales având în vedere că unele cheltuieli nu se cuantifică, direct şi imediat, într-o legătură de cauzalitate privind obţinerea de venituri suplimentare.
În sens contrar – mai ales pe fondul unei legislații fiscale intruzive, extrem de volatilă și insuficient structurată – nu este exclus ca preocupările a cât mai multor contribuabili să se orienteze către manipularea bazelor impozabile, prin identificarea și promovarea unui sistem al deductibilităţilor fiscale „ascunse” sau „aparente”, denumite – în unele accepţiuni – şi pseudo-deductibilităţi fiscale. Fără a fi reglementate conceptual ca atare, pe fond este vorba de promovarea unor regimuri fiscale de favoare (cauzate inclusiv de relativizarea liniei de demarcaţie dintre legal şi ilegal), de facto prin intermediul unor proceduri operaţionale „intra legem”, care să permită „fuga de impozitare”, dar cu încadrarea (chiar dacă discutabilă!) în „marja de eroare” a referenţialului normativ.
Și, da, cred că ar trebui să se renunțe și la cota unică. Dar aceasta nu ar trebui înlocuită cu o impozitare progresivă pe tranșe – așa cum se vehiculează tot mai des – ci cu una regresivă. Mai direct spus, cu cât obțin un profit mai mare, cu atât cota de impozitare să fie mai mică (evident, pe tranșe ale profiturilor). Astfel se încurajează fenomenul de declarare voluntară și de scoatere la suprafață a bazelor impozabile, că tot ne văităm peste tot de amploarea fenomenului de evaziune fiscală; ori, evaziunea fiscală tocmai asta presupune, sustragerea de la declararea fiscală și, în consecință, de la plata impozitelor datorate. Iar, pe măsură ce costul fiscal nu va mai remunera, în mod corespunzător, riscul eludării sarcinii fiscale, în mod evident dimensiunea fenmenului evazionist se va reduce. Altfel, în continuare unii își vor muta banii prin intermediul mecanismelor off-shore (mai mult sau mai puțin legale, dar asta e o altă discuție) iar alții, mai rudimentari și cu mai puțină știință de carte, își vor înregistra în contabilitate facturi în care se consemnează operațiuni fictive, emise, de regulă, de etnii conlocuitoare din diferite zone ale țării.
DRAGOȘ PĂTROI