Angajat în sistemul privat, cu salariul peste media pe economie. Patron simplu, fără relaţii cu statul. Amândoi ar vrea să voteze. Se cred importanţi, li s-a spus că ei ţin în spate economia, se închipuie talpa ţării moderne.

Deschid televizorul, ascultă candidaţii, le urmăresc promisiunile şi realizează că trăiesc într-o iluzie, că sunt importanţi doar în capul lor. Toate discursurile electorale, toate măsurile promise, chiar şi toate certurile dintre partide îi vizează pe alţii. Aproape nimic nu le este adresat direct… ca şi cånd nu ar exista. Află de mărirea pensiilor şi se bucură pentru părinţi şi bunici. Aud de creşterea salariilor în învăţămånt şi îşi aduc aminte de dascălii prost plătiţi care i-au educat, dar şi de hibele greu de ignorat din sistem. Înţeleg că şi salariile medicilor, ale funcţionarilor din ministere, de la administraţiile financiare, din vămi, primării şi din celelalte instituţii publice vor trebui să crească în lanţ şi realizează că birocraţia cu care sunt obligaţi să se confrunte în fiecare lună nu va însemna doar timp pierdut pe drumuri şi nervi  la cozi, ci şi mai mulţi bani scoşi din buzunarul lor pentru a o întreţine. Se miră că în timp ce în lumea lor angajatorii taie costuri, se pregătesc de concedieri şi de tot ce mai poate aduce rău criza financiară, în lumea bugetară, ofertată de politicieni cu majorări de salarii, angajatorul stat îşi permite să plătească sporuri de limbi străine, pentru expunerea la ecranul calculatorului, pentru stres, pentru complexitatea muncii şi, bineînţeles, pentru cei care suportă toate acestea, spor de fidelitate şi altul de stabilitate. 

Se gåndesc că pentru tot belşugul promis celor asistaţi de stat cineva va trebui să plătească. Au o bănuială că factura le va fi trimisă, după alegeri, chiar lor, dacă bugetul de stat nu va putea duce povara suplimentară fără majorări de taxe şi impozite. De fapt, ştiu că vor fi buni de plată oricum, imediat ce inflaţia provocată de laptele şi mierea revărsate în campanie peste bugetari le va tăia şi lor din puterea de cumpărare.

Realizează că nu se află pe lista de priorităţi a niciunui partid, fie el de dreapta sau de stånga. De fapt, au primit atenţia meritată, căci profilul lor de privaţi rupţi de orice formă sindicală s-a regăsit aproape întotdeauna într-o minoritate a votanţilor: a celor care va trebui să plătească oferta electorală făcută celor mulţi – întreţinuţii statului.