Salarii mari și bonusuri zdravene pentru bancherii care au turnat gaz peste focul creditării înainte de criză. Compensații de rămas bun mai mult decât generoase după ce criza a început să preseze pentru înlocuirea bancherilor respectivi. Salarii mari pentru noii șefi atrași să gestioneze „efectele crizei“ și să pregătească relansarea. Stimulente generoase pentru managerii de restructurare, în ideea că pierderile de astăzi vor fi înlocuite cu profituri mai devreme sau mai târziu (se vede treaba că mai târziu).
Așa s-a înfășurat spirala bolnăvicioasă a unui sistem de recompense care trădează încă o fațetă a deformărilor structurale cu care se confruntă industria bancară. A fost nevoie de o criză dramatică pentru ca autoritățile și publicul să pună în discuție – vremelnic totuși – măsura remunerării bancherilor în raport cu alte industrii, în raport cu respectarea principiilor de etică și a normelor de prudență de la care s-a deviat adesea. Nimeni nu le-a cerut bonusurile înapoi bancherilor care au burdușit portofoliile cu credite în franci elvețieni. Ca „pedeapsă“ li s-au oferit alte oportunități în grup ori după ce au plecat din comitetul executiv s-au întors în consiliul de supraveghere. Și, în general, breasla este foarte protectivă cu membrii săi, doar în cazuri de extremă gravitate și prin intervenția băncilor centrale având loc „execuții“ vădit sancționatoare. Altminteri, tranziții călduțe, multe amabilități și pachete compensatorii și mai deloc bilanțuri obiective și transparente, chiar dacă în urma unor șefi prea-lăudați rămân doar mormane de credite neperformante și modele de business diforme.
De-abia în ultimii ani, la presiunea autorităților și prea puțin a acționarilor, au început să fie introduse scheme de remunerare care încearcă să mențină o corelație pe termen mai lung între performanța unui manager și nivelul salarizării. Transparența rămâne însă extrem de redusă. România e încă o dată specială și nu mai miră pe nimeni când capii unui grup străin își publică remunerațiile anuale și bonusurile fără teama că vor provoca un oprobriu, dar filialele locale nu aplică aceeași regulă nici dacă sunt listate la bursă.
Noroc cu declarațiile de avere cerute celor care au tangență cu sectorul public, că doar așa mai transpare câte ceva din măsura remunerării în sistemul bancar local. Unii se eschivează folosind trucul „conform fișei fiscale“ pentru a nu preciza salariile, dar au mai fost scăpări și, în plus, ANI, care urmărește îndeplinirea obligațiilor de declarare, nu mai înghite metoda.
Recent, piața a aflat dintr-o asemenea declarație de avere că vicepreședintele celei mai mari bănci din sistem a încasat pe anul trecut aproape 2 milioane de lei pentru munca depusă. Un indiciu care suportă interpretări și extrapolări, dar care poate să și șocheze prin raportare la nivelurile generale de salarizare din țară și la situația financiară a băncii respective, care s-a adâncit din nou în pierderi. Recompensa poate avea legătură cu aplicarea unui regim de expat bancherului respectiv (deși e de naționalitate română), dar pentru o industrie cu pierderi, ținând cont de maniera în care și-a tratat clienții în perioada de criză, de viteza cu care și-a corectat greșelile, de incapacitatea de a-și ajusta costurile în raport cu veniturile și, nu în ultimul rând, de contribuția negativă la PIB, probabil ca tema cere o discuție mai largă.
RĂZVAN VOICAN,
analist economic