Prin semnarea unui contract de leasing, raportul juridic se naste intre societatea de leasing si utilizator. Utilizatorul dobandeste dreptul de folosinta, in timp ce bunul ramane proprietatea societatii. Operatiunea de leasing presupune insa si incheierea altor doua contracte: un contract de vanzare-cumparare si unul de asigurare.
Primul este incheiat de societatea de leasing cu producatorul si da nastere obligatiei acestuia de a livra bunul. Utilizatorul, care dobandeste toate drepturile derivand din acest contract, trebuie sa solicite includerea unor clauze care sa il protejeze (in primul rand, pentru a evita situatia in care ar putea fi obligat sa plateasca ratele de leasing potrivit graficului, desi bunul nu i-a fost livrat).
O data ce bunul a fost predat, utilizatorul este obligat „sa isi asume pentru intreaga perioada a contractului riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, si continuitatea platilor cu titlu de rata de leasing pana la achitarea integrala a valorii contractului de leasing”.
Acestea sunt prevederile Ordonantei Guvernului, reluate si de contractele de leasing. Insa aceleasi contracte stabilesc ca, pe toata durata contractului, bunul trebuie asigurat corespunzator, pe cheltuiala utilizatorului, impotriva tuturor riscurilor, iar beneficiarul asigurarii trebuie sa fie societatea de leasing. Prin urmare, cu toate ca, potrivit prevederilor legale si contractuale, riscurile pierderii bunului sunt transmise la utilizator, societatile de leasing se asigura, pe cheltuiala utilizatorilor, „impotriva tuturor riscurilor”.
Situatia in care bunul avariat este reparat, iar dauna este integral acoperita de indemnizatia platita de asigurator, este solutionata oarecum similar de societatile de leasing. In cazul distrugerii totale sau al furtului, acestea adopta o politica diferita.
Unele contracte se limiteaza la a stabili ca, intr-o astfel de situatie, utilizatorul are obligatia de a continua sa plateasca ratele de leasing, iar societatea incaseaza indemnizatia de asigurare reprezentand valoarea bunului pierdut. Alte societati, mai „intelegatoare”, au simtit nevoia unei precizari: ele stabilesc expres prin contract doar ca, in cazul in care indemnizatia care le este platita de asigurator este mai mica decat suma pe care o mai avea de platit utilizatorul la data incidentului (restul ratelor de leasing plus valoarea reziduala), diferenta va fi suportata de utilizator. Ele lasa astfel sa se inteleaga ca utilizatorul nu va tinut sa plateasca pana la ultima rata, ci numai diferenta neacoperita de indemnizatia de asigurare. Dar aceste societati „uita”, totusi, sa arate cum vor proceda daca indemnizatia platita de asigurator este mai mare decat suma pe care o mai avea de platit utilizatorul la data incidentului, nedorind sa se oblige prin contract sa restituie utilizatorului diferenta favorabila lui. Cat despre societatile de leasing care includ in contract o clauza potrivit careia utilizatorul va primi un alt autoturism, acestea sunt admirabile exceptii.
Asadar, chiar daca primesc asigurari verbale de la reprezentantii societatilor de leasing, care declara sus si tare ca societatea nu urmareste o imbogatire intemeiata pe necazul utilizatorului, ci doreste doar sa fie protejata, persoanele care incheie astfel de contracte trebuie sa insiste pentru a clarifica, prin clauze contractuale lipsite de echivoc, destinatia eventualei indemnizatii platite de asigurator.
Contractele contin costuri ascunse
Contractului de asigurare trebuie sa i se acorde o atentie sporita, mai ales in cazul autoturismelor. Acest act ar putea sa stabileasca, printre alte prevederi ce pot da dreptul asiguratorului sa refuze plata indemnizatiei, faptul ca asiguratorul va plati numai valoarea prejudiciului produs cand autoturismul era condus personal de utilizator, nu si de catre o alta persoana (respectiv numai de catre angajatii utilizatorului persoana juridica).
Valoarea totala a contractului de leasing nu este nici ea usor de stabilit. In afara obligatiei de plata a ratelor de leasing, societatea de leasing stipuleaza prin contract ca va avea dreptul sa solicite utilizatorului, dupa caz, penalitati, dobanzi, comisioane si taxe de „manipulare” a documentelor, impozitele si taxele, cheltuielile generate de transport si livrare, de asigurari si formalitati vamale. In afara acestora, societatea de leasing isi rezerva de multe ori si dreptul de a solicita ulterior utilizatorului achitarea unor alte costuri si cheltuieli avand legatura cu bunul si cu contractul de leasing (uneori, intr-un exces de zel, chiar si costurile si cheltuielile indirecte). Pentru ca utilizatorul sa aiba o imagine exacta, este necesara totalizarea acestor cheltuieli, desi aceasta operatiune este prezentata adesea ca fiind imposibila.
Toate contractele de leasing stabilesc ca efectele lor inceteaza de drept in cazul unei incalcari grave a obligatiilor contractuale, savarsita de utilizator. Societatile considera incalcare grava nu numai intarzierea unei plati, ci si orice incalcare a obligatiilor privitoare la utilizarea bunului.
O data ce s-a ajuns aici, utilizatorul este obligat sa restituie imediat bunul, societatea de leasing fiind indreptatita sa-l recupereze imediat. Evident, dupa recuperarea unui autoturism, societatea de leasing il va vinde rapid, urmarind sa obtina numai valoarea tuturor ratelor de leasing care mai urmau a fi platite de utilizator, plus valoarea reziduala (pentru ca societatea sa se afle in situatia in care s-ar fi aflat daca obligatia de plata a valorii contractului ar fi fost executata de utilizator pana la final, conform graficului). Multe societati vand autoturismele astfel recuperate la preturi foarte mici, sub pretul de piata (de multe ori cumparatorii fiind chemati pe firul scurt, la un nou „chilipir”).
In conditiile in care contractul nu prevede modul de stabilire a pretului vanzarii si nici ca diferenta dintre pretul vanzarii si valoarea pe care o mai avea de incasat societatea va fi restituita utilizatorului, aceste situatii sunt extrem de dezavantajoase. In loc sa stipuleze, asa cum ar fi firesc, ca diferenta favorabila utilizatorului ii revine acestuia, unele dintre societati includ chiar precizarea ca, in cazul recuperarii si vanzarii bunului de catre societate, utilizatorului nu ii mai revine nici o suma (caci sumele platite de el pana la acea data reprezinta un asa-zis „pret al folosintei bunului”).
In aceste conditii, apare firesc intrebarea: oare chiar aceasta este valoarea folosintei bunului, in cazul unui leasing de un an, cu avans de 50%, daca incapacitatea de plata a utilizatorului a aparut dupa ce timp de zece luni a platit la zi, conform graficului?
Evident, singura solutie a potentialilor utilizatori este negocierea stransa a contractelor ce li se propun. Mai ales ca, in prezent, numarul mare al societatilor de leasing permite o astfel de abordare.